Română | English
Structura BOR Patriarhul Administraţia Patriarhală Opera social-filantropică Opera cultural-misionară Relaţii externe Documente Publicaţii Mănăstiri şi biserici Calendar
Biserica Ortodoxă Română între anii 1821-1919 (perioada
Pagina Principală  >  Structura BOR  >  Istoric BOR  >  Biserica Ortodoxă Română între anii 1821-1919 (perioada


      Revoluţia cu caracter naţional-social din 1821, care a dus la crearea statului român modern, a deschis o epoca nouă şi pentru Biserica Ortodoxă Română. Regulamentele Organice au pregătit, într-o primă fază, unificarea organizaţiei Bisericii din Ţara Românească şi Moldova. În ianuarie 1859 a avut loc o prima etapă a procesului de unificare politică românească, prin unirea Moldovei cu Ţara Românească, sub conducerea unui singur domn, Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). La 3 decembrie 1864, printr-un decret semnat de acesta, s-a proclamat "autocefalia" sau "independenţa" Bisericii din noul stat şi constituirea unui Sinod general al acestei Biserici, măsură absolut necesară pentru realizarea unificării bisericeşti. În acelaşi scop, la 11 ianuarie 1865, s-a acordat mitropolitului Nifon al Ungrovlahiei titlul de "mitropolit primat".

      În timpul lui Alexandru Ioan Cuza s-au luat o serie de măsuri care au dus la schimbări profunde în viaţa bisericească, cerute de însăşi transformările petrecute în viaţa statului (de pildă, secularizarea averilor mănăstireşti în 1863). Câţiva ani mai târziu, în 1872, s-a elaborat Legea Organică, prin care s-a constituit Sfântul Sinod, cea mai înaltă autoritate în Biserica Ortodoxă Română. Era alcătuit din mitropolitul primat ca preşedinte, din mitropolitul Moldovei, cu sufraganii lor, episcopii de Râmnic, Buzău, Argeş şi respectiv Roman, Huşi şi Dunărea de Jos (Galaţi) - înfiinţată în 1864 - şi câte un arhiereu-vicar la fiecare eparhie.

      După proclamarea independenţei de stat a României (9 mai 1877), au urmat noi tratative cu Patriarhia, în vederea recunoaşterii autocefaliei, care era un act pur formal, căci Biserica românească s-a bucurat şi până atunci de o situaţie specială, în comparaţie cu alte Biserici ortodoxe, de o autocefalie relativă faţă de Patriarhia Ecumenică. Abia la 25 aprilie 1885, patriarhul ecumenic Ioachim IV a dat obişnuitul "tomos", pentru recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe din România.

      Biserica românească din Bucovina (Episcopia de Cernăuţi) a fost ridicată la treapta de Mitropolie în 1873, autorităţile habsburgice împiedicând orice legătură a ei cu celelalte eparhii românesti. Cel mai de seamă mitropolit a fost Silvestru Moraru Andrevici (1880 - 1895). Biserica din Moldova de dincolo de Prut (Basarabia, trecută în stăpânirea rusească în 1812), s-a constituit într-o Arhiepiscopie, cu sediul la Chişinău, dependentă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din Petersburg. Primul ei cârmuitor a fost românul Gavriil Bănulescu Bodoni (1812 - 1821) (fost o vreme mitropolit al Poltavei, apoi al Kievului), sub care s-a înfiinţat un Seminar teologic la Chişinău şi s-a tipărit o nouă ediţie românească a Bibliei la Petersburg; el a organizat eparhia în forme tipic ruseşti. Urmaşii săi au fost toţi ruşi, numiţi de Sinodul Bisericii Ruse, până în 1918.

      Mulţi ierarhi din această perioadă, au contribuit la promovarea învăţământului şi culturii româneşti. Astfel, la stăruinţele mitropolitului Veniamin Costachi al Moldovei (1803 - 1808 şi 1912 - 1842, +1846), s-au înfiinţat: seminarul de la Socola (1803), şcoala elementară, şcoala normală şi gimnaziul de la Trei Ierarhi , cursul de inginerie condus de Gheorghe Asachi, Academia Mihăileană, şcoala "de arte şi meşteşuguri", toate în Iaşi, şi câteva şcoli elementare "ţinutale" în marile oraşe ale Moldovei. A tradus un număr însemnat de lucrări teologice din limba greacă şi a îndrumat tipărirea a peste 130 de carti. O activitate asemănătoare a desfăşurat contemporanul său din Ţara Românească, mitropolitul Grigorie IV Dascălul (1823 - 1834) - un alt traducător de seamă din literatura patristică.

      În a doua jumătate a secolului consemnăm pe mitropoliţii primaţi Nifon (1850 - 1875), sprijinitor al Unirii Principatelor, întemeietorul unui Seminar în Bucureşti, care-i va purta numele, întreţinut din fonduri lăsate de el, Calinic Miclescu (1875 - 1886), sub care s-a recunoscut oficial autocefalia Bisericii noastre şi s-a înfiinţat Facultatea de Teologie din Bucureşti (1881), Iosif Gheorghian (1886 - 1893 şi 1896 - 1908), Atanasie Mironescu (1909 - 1911), Conon Aramescu (1912 - 1918), sub care s-a tipărit prima ediţie "sinodală" a Bibliei romanesti, în 1914.

      La Iaşi consemnăm pe mitropoliţii Sofronie Miclescu (1851 - 1860), sprijinitor al Unirii, Calinic Miclescu (1875 - 1902), sub care s-a ridicat monumentala catedrală mitropolitană.

      O seamă de episcopi din această perioadă şi-au înscris numele cu vrednicie în rândul marilor cărturari ai poporului român. Menţionam la Buzău pe Chesarie (1825 - 1846), care înfiinţează seminarul de acolo (1836) şi o şcoală de zugravi-iconari, tipăreşte aproximativ 60 de carti, Filotei (1850 - 1856), care i-a continuat activitatea, tipărind Biblia, în 5 volume, în 1851 - 1856, Dionisie Romano(1859 - 1873), un transilvănean, sprijinitor al învăţământului şi al tipăriturilor; el însuşi a tipărit o serie de cărţi, a fost profesor "naţional", director de seminar şi a înfiinţat câteva şcoli în eparhie. La Râmnic s-au remarcat episcopii Calinic cel Sfânt (1850 - 1868), fost stareţ la Cernica timp de 32 de ani, unul din reprezentanţii de frunte ai spiritualităţii româneşti, canonizat în 1955, Grigorie Râmniceanu (1823 - 1828), un ales cărturar, Gherasim Timus (1893 - 1911), fost profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, traducător din literatura teologică rusă şi autor de lucrări teologice originale.

      În Moldova ne reţine atenţia episcopul Melchisedec Ştefănescu al Dunării de Jos (1864 - 1879), apoi al Romanului 1879 - 1892), autor a numeroase manuscrise didactice şi mai ales lucrări de istorie, pe baza cărora a fost ales membru activ al Academiei Romane: la Huşi Silvestru Bălănescu (1886 - 1900), fost profesor de teologie, traducător de lucrări teologice din ruseşte.

       Biserica Ortodoxă din Transilvania a fost cârmuită, în această perioadă, de marele ierarh Andrei Şaguna, un aromân (vicar în 1846, episcop în 1848, mitropolit între 1864 - 1873). El a reuşit să restaureze vechea Mitropolie a Transilvaniei, în 1864, de data aceasta, cu sediul la Sibiu, având două eparhii sufragane: la Arad şi Caransebeş (ultima înfiinţată în 1865). Şaguna a dat o nouă organizare mitropoliei, prin cunoscutul Statut Organic din 1868, după care s-a condus Biserica din Transilvania până după 1918 şi ale cărui principii au stat şi la baza legiuirilor bisericeşti ulterioare din întreaga Biserică Ortodoxă din România întregită. Două sunt principiile de bază ale acestui Statut: autonomia (faţă de stat) şi participarea laicilor (in proporţie de 2/3 alături de clerici la conducerea vieţii bisericeşti la toate nivelele ei: Adunarea parohială şi Consiliul parohial, Adunarea şi Consiliul eparhial şi Congresul Naţional Bisericesc (pentru întreaga Mitropolie). A acordat o atenţie deosebită învăţământului românesc: Institutul teologic-pedagogic din Sibiu (înfiinţat în 1811, dar reorganizat de el, cu două secţii, de teologie - cu 3 ani, cu absolvenţi de liceu - şi pedagogie - cu 1, 3, apoi 4 ani, cu absolvenţi de patru clase medii), gimnaziul ortodox român din Braşov (înfiinţat în 1850), rămas sub îndrumarea Bisericii până în 1948 şi aproape 800 de şcoli elementare "confesionale", numai în Arhiepiscopia Sibiului (în toată Transilvania şi în Banat existau peste 2700 de astfel de şcoli). Tot Şaguna a înfiinţat o tipografie eparhială la Sibiu (1850), existentă şi azi, în care a tipărit aproape toate cărţile de slujbă, manuale didactice, lucrări istorice şi de alt gen, precum ziarul Telegraful Român, care apare fără întrerupere din 1853 până azi. În 1861 s-a numărat printre cei care au înfiinţat Asociaţia transilvană pentru cultură şi literatura poporului român din Transilvania (Astra), fiind primul ei preşedinte.

      Urmaşii săi, Miron Romanul (1874 - 1898) şi Ioan Metianu (l899 - 1919), s-au străduit să-i continue opera, sub cel din urmă ridicându-se şi actuala catedrală mitropolitană din Sibiu.

      La Arad consemnăm pe episcopii: Gherasim Rat (1835 - 1850), Procopie Ivascovici (1853 - 1873), Ioan Metianu (1875 - 1898) şi Ioan Papp (1903 - 1925), iar la Caransebeş pe Ioan Popasu (1865 - 1889), organizatorul eparhiei, Nicolae Popea(1889 - 1908), fostul vicar al lui Şaguna, autor de lucrări istorice, pe baza cărora a fost ales membru activ al Academiei Romane şi Miron Cristea (1910 - 1919), viitorul patriarh al României întregite.

      Pe târâm cultural, în afara de ierarhii menţionaţi aici, o serie de preoţi de mir şi călugări au lucrat pentru luminarea neamului lor. Astfel, la începutul secolului numeroşi preoţi transilvăneni şi bănăţeni au publicat diferite lucrări literare: fabulistul Dimitrie Tichindeal, Ioan Teodorovici, preot la Budapesta, Nicolae Horga-Popovici din Seleus-Arad, protopopul Nicolae Stoica din Mehadia, cu lucrări istorice în limbile germană, sârbă şi română, protopopul Ioan Tomici din Caransebeş, cu lucrări de popularizare a cunoştinţelor agricole.

      În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au activat marii învăţaţi de la Blaj: Timotei Cipariu (1805 - 1885), istoric, filolog, teolog, pedagog, orientalist şi om politic; Ioan Micu Moldovan (1838 - 1915), autor de manuale didactice şi lucrări istorice-filologice; Augustin Bunea (1857 - 1909), cu diferite studii istorice; episcopul Nicolae Popea al Caransebeşului (1826 - 1909), autor de monografii istorice; arhimandritul bihorean Vasile Mangra (1850-1918), pentru scurt timp mitropolit al Ardealului, cu studii istorice; toţi membri activi ai Academiei Romane; preotul răşinărean Sava Popovici-Barcianu, cu numeroase manuale didactice şi dicţionare; profesorii de teologie Zaharia Boiu, cu manuale didactice şi volume de predici şi Ioan Popescu, cu valoroase studii de pedagogie; toţi trei membri corespondenţi ai Academiei Romane; arhimandritul sibian Ilarion Puşcariu, spre sfârşitul vieţii arhiereu, cu lucrări istorice; preotul Grigorie Silasi, cu lucrări istorice-filologice; amândoi membri onorari ai aceleiaşi Academii; bănăţeanul Ioan Sarbu, preot în Rudaria, cu lucrări temeinice despre Matei Basarab (în limba germana) şi protopopul Gheorghe Popovici din Lugoj, cu alte lucrări de istorie; Ioan Lupas, ales membru titular al Academiei în 1916, pe când era protopop în Sălişte şi mulţi alţii.

      În această perioadă s-a dezvoltat şi presa bisericească: Telegraful Român la Sibiu (1853 - până azi), Biserica şi Şcoala la Arad (1877 - 1948), Foaia Diecezană la Caransebeş (1886 - 1948), Biserica Ortodoxă Română la Bucureşti (1874 pana azi), Candela la Cernăuţi (1881 - 1946), Revista Teologică de la Sibiu (1907 - 1947); o serie de alte foi din Transilvania şi Banat, cu caracter politic, literar, şcolar, economic, erau redactate tot de preoţi.

      S-a dezvoltat învăţământul teologic, prin Seminariile de la Socola-Iaşi (1803), Bucureşti, Buzău, Argeş (l836), Râmnic (1837), Huşi (l852), Roman (1858), Ismail-Galaţi (l864), prin Facultăţile de Teologie din Iaşi, cu o existenţă scurtă (1860 - 1864), apoi prin cele din Cernăuţi (1875, în locul vechiului Institut Teologic, înfiinţat în 1827) şi Bucureşti (1881). În Transilvania se înfiinţează Seminarii şi Institute teologice la Blaj (1754), Sibiu (1811), Arad (1822) şi Caransebeş (1865).

      Arătam mai sus că în Transilvania Biserica îndruma şi învăţământul românesc de toate gradele, înfiinţând gimnazii la Blaj, Beiuş (1828), Braşov (1850), şcoli pedagogice, de meserii, de fete, apoi şcoli elementare, aproape în fiecare parohie (de pildă în anul 1879 existau în Transilvania şi Banat 2773 de asemenea şcoli româneşti, iar în anul 1915 erau 1672, cu un efectiv de zeci de mii de elevi). Şcolile româneşti  au îndeplinit un rol însemnat în păstrarea conştiinţei naţionale româneşti şi a limbii materne. Biserica din Ardeal şi Banat a pus bazele a peste o sută de fonduri şi fundaţii, din care se acordau burse şi ajutoare elevilor, studenţilor şi tinerilor meseriaşi săraci. br>
      În aceeaşi perioadă, numeroşi slujitori ai Bisericii au sprijinit toate luptele poporului român pentru dreptate socială, independenţă naţionala şi unitate statală. Mulţi preoţi şi călugări au sprijinit pe Tudor Vladimirescu (1821) şi revoluţia din 1848 (preotul Radu Sapca, Ieromonahul Ambrozie, numit popa Tun, arhimandritul Iosafat Snagoveanu în Ţara Româneasca, preoţii Simion Balint, Simion Groza, Simion Prodan etc., care au luptat în oastea lui Avram Iancu. Andrei Şaguna a fost considerat "diplomatul" revoluţiei româneşti din Transilvania prin misiunile ce i-au fost încredinţate la Curtea imperială din Viena. Mai mulţi ierarhi au fost membri în Divanurile Ad-Hoc şi au sprijinit alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în ambele Principate Române (fraţii Neofit şi Filaret Scriban, arhimandritul Melchisedec Ştefănescu, Filotei al Buzăului, Sfântul Calinic de la Râmnic). Mulţi călugări şi călugărite s-au angajat voluntar în serviciile sanitare în cursul Războiului de independenţă (1877), o serie de preoţi - inclusiv din Transilvania - au organizat colecte pentru război, câţiva preoţi şi profesori de teologie s-au numărat între memorandişti (1892), alţii au însoţit trupele pe câmpurile de lupta în primul război mondial ca "preoţi militari". Alţii au contribuit la realizarea actului unirii de la 1 Decembrie 1918 (Vasile Lucaciu, Miron Cristea, Nicolae Bălan ş.a.). Tot în Transilvania, o serie de profesori de teologie sau preoţi parohi şi-au adus contribuţia la îndrumarea poporului în probleme economice-agricole sau meşteşugăreşti, fie prin publicarea de lucrări de popularizare a cunoştinţelor agricole, asociaţii de meseriaşi, şcoli de meserii ş.a.
 
Structura BOR  |  Patriarhul  |  Administraţia Patriarhală  |  Opera social-filantropică  |  Opera cultural-misionară  |  Relaţii externe  |  Documente  |  Publicaţii  |  Mănăstiri şi biserici  |  Calendar
Copyright 2008 Biserica Ortodoxă Română. Toate drepturile rezervate.
Site realizat de dreamaker
Cu sprijinul Hard Discount