Română | English
Structura BOR Patriarhul Administraţia Patriarhală Opera social-filantropică Opera cultural-misionară Relaţii externe Documente Publicaţii Mănăstiri şi biserici Calendar
Biserica din Ţara Românească şi Moldova în Evul Mediu (mijlocul secolului al XIV-lea - 1821)
Pagina Principală  >  Structura BOR  >  Istoric BOR  >  Biserica din Ţara Românească şi Moldova în Evul Mediu (mijlocul secolului al XIV-lea - 1821)


       În prima jumătate a secolului al XIV-lea a avut loc procesul de unificare statală a formaţiunilor politice existente atunci la sud şi est de Carpaţi, sub un singur conducător. Dar o dată cu unificarea cnezatelor şi voievodatelor româneşti de la sud de Carpaţi într-un singur stat independent - Ţara Românească, precum şi după formarea celui de al doilea stat - Moldova, la răsărit de Carpaţi, a avut loc şi unificarea bisericească din cele două state româneşti independente. Deci, în locul mai multor ierarhi, existenţi pe lângă fiecare voievod, a fost ales unul singur, purtând titlul de mitropolit. Cu alte cuvinte, procesul de unificare politică a fost urmat, în chip firesc, de unificarea bisericească, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul statelor slave învecinate şi cum era în tradiţia ortodoxă, ca organizarea bisericească să se adapteze celei politice.

       La scurt timp după aceasta, domnii celor două ţări au cerut Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol - cea mai înaltă autoritate bisericească în Răsăritul ortodox - să recunoască oficial sau canonic cele două Mitropolii româneşti, care urmau să stea sub dependenta aceleia. În 1359, Patriarhia a recunoscut oficial Mitropolia Ungrovlahiei sau a Ţării Româneşti, cu scaunul la Argeş şi pe unicul ei titular Iachint , până atunci mitropolit la Vicina, în nordul Dobrogei. În 1517, scaunul mitropolitan a fost mutat la Târgovişte, iar în 1668 la Bucureşti, unde a rămas până astăzi. Între anii 1370 - cca. 1401, în Ţara Românească a funcţionat o nouă Mitropolie, a Severinului, pentru ţinuturile din dreapta Oltului. La începutul secolului al XVI-lea s-au creat Episcopiile Râmnicului şi Buzăului , care funcţionează până azi. Între anii 1793-1949 a funcţionat o Episcopie la Argeş, reactivată în 1990.

       Mitropolia Moldovei este menţionată pentru prima dată în anul 1386. Recunoaşterea ei a întâmpinat greutăţi din partea Patriarhiei Ecumenice, care intenţiona să impună un ierarh grec, pe când ţara voia un român. Abia la 26 iulie 1401 a fost recunoscut ca mitropolit moldoveanul Iosif - hirotonit la Halici - înrudit cu domnul ţării. Reşedinţa Mitropoliei era la Suceava, iar în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, a fost mutată la Iaşi.

       Exista un scaun vlădicesc la Rădăuţi, pe lângă biserica Sfântul Nicolae, se pare încă din timpul lui Bogdan întemeietorul (1359 - cca. 1365). Episcopia de Rădăuţi a funcţionat timp de câteva secole, iar în 1781 a fost mutată la Cernăuţi, ca urmare a anexării Moldovei de nord la Imperiul Austriac (1775). În timpul lui Alexandru cel Bun s-a creat o nouă eparhie, la Roman, care există până azi, iar în 1598 a luat fiinţă a treia eparhie la Huşi, care a existat până în 1949, când s-a contopit cu cea a Romanului (a fost reactivată în 1976).

       Este necesar să subliniem că în secolele XIV-XVIII Biserica din Ţara Românească şi Moldova trebuie privită ca o Biserică de stat, oficială - moştenire din Bizanţ, - ea deţinând un rol important în viaţa politică a ţării şi îndrumând întreaga activitate culturală şi de asistenţă socială-umanitară. Deţinând un astfel de rol, între mitropoliţii Ungrovlahiei s-au remarcat o seamă de personalităţi, dintre care vom menţiona doar câteva nume. În prima jumătate a secolului al XVI-lea au păstorit mitropoliţii Maxim Brancovici (cca. 1505 - 1508), retras la mănăstirea Crusedol, din Serbia, ctitoria sa (+1516, trecut de Biserica sârbă în rândul sfinţilor); Macarie (cca. 1512 - cca. 1521), fost tipograf, care a imprimat primele cărţi slavone pe pământ românesc (Liturghierul 1508, Octoihul 1510 şi Tetraevanghelul 1512); iar la sfârşitul secolului Eftimie (1594 - 1602), omul de încredere al lui Mihai Viteazul, care l-a trimis în câteva misiuni diplomatice. La începutul secolului al XVII-lea a păstorit mitropolitul Luca din Cipru (1602 - 1629), fost episcop de Buzău (1583 - 1602), un talentat copist-miniaturist, care a fost trimis în misiuni diplomatice de Mihai Viteazul la principele Transilvaniei şi la ţarul Rusiei. În timpul lui Matei Basarab au păstorit doi mitropoliţi cărturari, Teofil (1636 - 1648), sub care s-au înfiinţat tipografiile de la Câmpulung, Govora, Dealul şi Târgovişte, imprimându-se mai multe cărţi în slavoneşte şi româneşte ( Pravila de la Govora în 1640, Cazania de la Govora-Dealu, între1642-1644) şi Ştefan (1648 - 1653 şi 1655 - 1668), care a tipărit primele cărţi de slujbă cu tipicul în româneşte. În a doua jumătate a secolului consemnăm pe mitropoliţii Varlaam (1672 - 1679), care a înfiinţat o noua tipografie la Bucureşti, ctitorul a trei schituri şi Teodosie (1668 - 1672 şi 1679 - 1708), sprijinitor al activităţii cultural-artistice sub domnitorii Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu ( Biblia de la Bucureşti din 1688 s. a.). Un loc aparte în istoria Bisericii şi a culturii româneşti ocupă mitropolitul Antim Ivireanul (1708 - 1716), originar din Iviria sau Gruzia (canonizat în 1992), unul din marii ierarhi cărturari, îndrumătorul tipografiilor din Bucureşti, Snagov, Râmnic şi Târgovişte, în care s-au imprimat peste 60 de cărţi în limbile română, greacă, slavă şi arabă. El este ierarhul care a desăvârşit procesul de românizare al slujbelor bisericeşti, autorul cunoscutelor "didahii", ctitorul mânăstirii "Toţi Sfinţii" din Bucureşti. În secolul al XVIII-lea, consemnăm pe mitropoliţii Daniil (1719 - 1731), Neofit Cretanul (1738 - 1753), originar din insula Creta, Grigorie II 1760 - 1787), Dositei Filitti (1793 - 1810), îndrumători ai activităţii cultural-tipografice şi alţii.

       La Râmnic consemnăm pe episcopii Damaschin Dascalul (1708 - 1725), Climent (1737 - 1748), ctitorul câtorva schituri şi biserici de mir, Grigorie Socoteanu (1748 - 1764), Chesarie (1774 - 1780) şi Filaret (1780 - 1792), care au continuat acţiunea de traducere şi tipărire de cărţi în limba română. La Buzău s-au remarcat episcopii Serafim (1648 - 1668), Grigorie (1668 - 1691), ctitorul schitului Golesti, moldoveanul Mitrofan (1691 - 1702), care a pus bazele tiparniţei de acolo, Cosma Popescu (1763 - 1787), ajuns apoi mitropolit, Constandie Filitti (1793 - 1819), iar la Argeş primul episcop Iosif (1793 - 1820), alt mare cărturar şi ctitor de lăcaşuri sfinte.

       Între mitropoliţii moldoveni s-au impus Teoctist I (1453 - 1478) şi Gheorghe (1478 - 1508), amândoi păstorind în timpul lui Ştefan cel Mare, Teoctist II (1508 - 1528), ierarh cărturar, Teofan I (1530) şi Grigorie Roşca (1546 - 1551, +1570), care au contribuit la împodobirea Voroneţului cu picturi în interior şi exterior, Gheorghe Movilă (1588 - 1591 şi 1595 - 1605), ctitorul Mânăstirii Suceviţa, Anastasie Cruimca (1608 - 1617 şi 1619 - 1629), ultimul mare miniaturist moldovean, ctitorul Mânăstirii Dragomirna şi fondatorul unui spital la Suceava. În timpul lui Vasile Lupu a păstorit marele mitropolit Varlaam (1632 - 1653, +1657), cunoscutul cărturar care a tipărit Cartea româneasca de învăţătură sau Cazania din 1643 şi alte lucrări. În a doua jumătate a secolului, reţinem numele mitropolitului Dosoftei (1671 - 1674 şi 1675 - 1686), primul mare poet român ( Psaltirea în versuri, 1673), primul mare prozator (Viata şi petrecerea sfinţilor , 4 vol. 1682 - 1686), primul traducător din dramaturgia universală (drama Erofili , rămasa în manuscris) şi cel ce a tipărit pentru prima oară în Moldova cărţi de slujbă în româneşte (Liturghierul în 1679 şi 1683, Molitvelnicul în 1681). În secolul al XVIII-lea s-au impus, prin activitatea lor, mitropoliţii Iacob Putneanul (1750 - 1760), om de cultură, sprijinitor al aspiraţiilor sociale ale poporului, Gavriil Calimachi (1760 - 1786), care, deşi român, a fost mitropolit al Salonicului, Leon Gheuca (1786 - 1788) şi Iacob Stamati(1792 - 1803), toţi îndrumători ai activităţii cultural-tipografice.

       La Roman consemnăm pe episcopii Macarie (1531 - 1548 şi 1551 - 1558), autorul unei Cronici în limba slavonă, ctitorul Mânăstirii Raşca, Pahomie (1707 - 1713), ucenic al Sfântului Dimitrie, mitropolitul Rostovului, ctitorul Schitului Pocrov, Ghedeon (1734 - 1743), ctitorul Mânăstirii Sihăstria etc.

       La Rădăuţi au păstorit, între alţii, Ioanichie(1472 - 1504), în timpul lui Ştefan cel Mare, Eftimie (1558 - cca. 1561), autorul unei Cronici în limba slavona, Isaia (cca. 1564 - 1577), cărturar, trimis în misiuni diplomatice, Teodosie Barbovschi (1598 - 1605), devenit, pentru scurt timp mitropolit, Efrem (1608 - 1613 şi 1616 - 1623), copist de manuscrise în limba slavona, Dosoftei Herescu (1750 - 1789), cu o păstorire îndelungată, sub care scaunul episcopal s-a mutat la Cernăuţi. La Huşi, consemnăm pe primul episcop Ioan (1598 - 1605) şi pe Inochentie (1652 - 1782) care a condus o delegaţie moldoveană la ţarina Ecaterina a II-a a Rusiei.
      
Menţionam aici şi faptul că teritoriile româneşti ocupate de turci şi transformate în raiale (Giurgiu, Turnu, Tighina, Brăila), au fost scoase de sub conducerea ierarhilor munteni şi moldoveni şi organizate într-o unitate bisericească aparte, sub numele de Mitropolia Proilaviei(Brăilei), cu sediul la Brăila (uneori în alte părţi), în frunte cu ierarhi greci, sub jurisdicţia directă a Patriarhiei Ecumenice. A funcţionat de la sfârşitul secolului al XV-lea până în 1828. Credincioşii ortodocşi români din Dobrogea au ajuns sub cârmuirea mitropoliţilor greci de la Brăila, până în 1828, şi de la Dristra (Silistra) până în 1878.

       Paralel cu aceste instituţii bisericeşti superioare, s-a dezvoltat şi viaţa monahală. Ştiri despre existenţa acesteia avem încă din secolele IV-VI (Sfântul Ioan Casian, Cuv. Dionisie Exiguul, "călugării sciţi", bisericuţele de la Murfatlar), continuând cu mănăstirea de la Morisena, la începutul secolului al XI-lea, cu aşezările monahale rupestre de la Cheile Cibinului (jud. Alba) şi din părţile Sălajului (Moigrad, Jac, Creaca, Brebi). Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, o dată cu organizarea statelor româneşti independente şi a mitropoliilor lor, domnii ţării, unii dintre marii boieri şi dintre ierarhi au ridicat numeroase biserici, schituri şi mănăstiri. Unele dintre ele există până azi, altele au dispărut. Un rol însemnat în reorganizarea vieţii monahale de la noi a avut Sfântul Nicodim (+1406), un aromân din Prilep (Serbia), călugărit la Muntele Athos, care a ridicat Mănăstirile Vodiţa (lângă Turnu Severin) şi Tismana (jud. Gorj), cu ajutorul material al domnitorilor de atunci. În acelaşi timp, Mircea cel Bătrân a ctitorit Mănăstirile Cozia pe Valea Oltului şi Cotmeana, în părţile Argeşului. În primele decenii ale secolului al XV-lea, s-au ridicat Mănăstirile Nucei, Snagov, Glavacioc, Comana, şi altele. Dintre bisericile de mir, notăm pe cea cu hramul Sfântul Nicolae sau "domnească" de la Curtea de Argeş, pe la mijlocul secolului al XIV-lea.

       În Moldova, consemnăm Mănăstirea Neamţ, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, pe locul uneia mai vechi, iar la începutul secolului următor Bistriţa, ctitoria lui Alexandru cel Bun, Iţcani, Horodnic, Bohotin, apoi Vărzăreşti şi Căpriana, dincolo de Prut etc. În a doua jumătate a secolului, notăm ctitoriile lui Ştefan cel Mare (1457 - 1504): Mănăstirile Putna, Voroneţ, Dobrovaţ, Tazlău, Sfântul Ilie, precum şi bisericile din Borzeşti, Vaslui, Războieni, Piatra Neamţ, Huşi, Botoşani, Dorohoi, Hârlău, Reuşeni şi altele, existente până azi.

       Secolul al XVI-lea cunoaşte un alt şir lung de ctitorii domneşti şi boiereşti în Ţara Românească: Dealu şi Govora ale lui Radu cel Mare, Argeş a lui Neagoe Basarab, Viforâta, Sfânta Troiţă (Radu Vodă) din Bucureşti, apoi ctitoriile boiereşti: Brâncoveni, Strehaia, Caluiu, Gura Motrului, Stăneşti, Bucovăţ (Coşuna), Cernica, ctitoriile vlădiceşti de la Izvorani şi Olteni etc. În Moldova au fost ridicate acum ctitoriile voievodale de la Probota, Râşca, Moldoviţa, catedrala episcopală din Roman şi câteva biserici de mir, toate ale lui Petru Rareş, Slatina şi Pângăraţi ale lui Alexandru Lapuşneanu, Agapia, Galata şi Hlincea ale lui Petru Vodă Şchiopul, Suceviţa familiei Movileştilor, apoi ctitoriile boiereşti de la Humor, Cosula, Golia (în Iaşi) şi altele.

       Secolul al XVII-lea este cel mai bogat sub raportul ctitoriilor. S-au ridicat acum numeroase mănăstiri şi biserici de către domnii celor două ţări, de mitropoliţi şi episcopi, de mari dregători, de călugări şi preoţi de mir, de locuitori ai târgurilor şi credincioşi ţărani. Între marile ctitorii de acum trebuie să fie consemnate mănăstirile: Arnota, Sadova, Căldăruşani, Maxineni, Plătăreşti, Strehaia, Plumbuita, Slobozia şi câteva biserici de mir, toate ctitorite de Matei Basarab, apoi Hurezi, Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti şi un număr de biserici noi la mănăstirile mai vechi (Brâncoveni, Mamul s. a.), cât şi unele biserici de mir, ctitorite de Constantin Brâncoveanu. Tot în acest secol s-au ridicat şi ctitoriile brâncoveneşti de la Dintr-un lemn, Mărgineni, Bradu, Polovragi, Jitianu, Cornet, Aninoasa, apoi ctitoriile familiei Cantacuzinilor: Adormirea din Râmnicu Sărat, Zlătari şi Colţea din Bucureşti, Sinaia şi Poiana, ca şi ctitoriile vlădiceşti: Trivale de lângă Piteşti, Turnu, pe Valea Oltului şi Antim din Bucureşti.

       În Moldova, numărul ctitoriilor a fost mai redus, dar mai valoroase sub raport arhitectonic-artistic: Secu, ctitoria părinţilor cronicarului Grigorie Ureche, Dragomirna mitropolitului Anastasie Crimca, Bârnova din Iaşi şi Buhalniţa ale lui Miron Barnovschi, Sfinţii Trei Ierarhi şi Golia din Iaşi şi câteva biserici de mir, ale lui Vasile Vodă Lupu, Cetăţuia din Iaşi a lui Gheorghe Duca, precum şi câteva ctitorii boiereşti.

       În secolul al XVIII-lea, deci în timpul regimului "fanariot" (1711/1515 - 1821), s-au ridicat puţine ctitorii domneşti: Văcăreşti a lui Nicolae Mavrocordat (demolată în 1986), Sfântul Pantelimon (demolată tot atunci), Sfântul Spiridon Nou, toate în Bucureşti, Precista şi Proorocul Samuil din Focşani. În schimb, numărul bisericilor de mir şi al mănăstirilor ctitorite de boieri a fost în creştere.

       Altele au fost ctitorite de ierarhi, preoţi de mir, călugări şi călugărite ca Pocrov, Sihastria, Horecea, Varatec în Moldova, Harbovat, Harjauca, Saharna, Cindruta, Curciri, Japca, Surnceni, Dobruşa, dincolo de Prut: mănăstirile Stavropoleos (în Bucureşti), Lainici, Pasărea, Ghighiu în Ţara Românească; unele erau zidite de călugării ardeleni, ca Suzana, Pedeal, Cheia, Stânişoara, în Ţara Românească, Cocoş în Dobrogea.

       În toate aceste mânăstiri s-a desfăşurat o intensă activitate cultural-artistică. Sunt cunoscute "şcolile de copişti" din secolul al XV-lea de la mânăstirile Neamţ (cu Gavriil Uric şi Teodor Mărăşescu) şi Putna, iar la începutul secolului al XVI-lea "şcoala" de la Dragomirna, îndrumata de Mitropolitul Anastasie Crimca. În incinta mânăstirilor şi a centrelor eparhiale au fost scrise primele letopiseţe şi cronici de la noi: Pomelnicul de la Bistriţa Moldovei (secolul al XV-lea), Letopiseţul de la Putna (prima jumătate a secolului al XVI-lea), Cronicile episcopilor Macarie al Romanului şi Eftimie al Rădaăuţilor şi a călugărului Azarie (secolul al XVI-lea), toate în limba slavona, apoi Cronica universală a călugărului Mihai Moxa din Ţara Românească (prima jumătate a secolului al XVII-lea) în româneşte.

       Primele tipografii de la noi (Dealu, Târgovişte, Colentina-Bucureşti, Govora, Câmpulung, Iaşi, apoi la Bucureşti, Buzău, Snagov, Râmnic, Mânăstirea Neamţ) au lucrat în incinta unor mănăstiri sau la centrele eparhiale, iar primii meşteri tipografi au făcut parte din cler: ieromonahul Macarie, diaconul Coresi din Târgovişte, stabilit în Braşov, ieromonahul Mitrofan, viitor episcop la Huşi şi la Buzău, Antim Ivireanul, viitorul mitropolit şi alţii.

       Primele şcoli slavone şi româneşti au luat fiinţă în incinta mânăstirilor, apoi a bisericilor de mir, pregătind dieci pentru cancelariile domneşti sau copişti de manuscrise; la fel şi primele şcoli medii (Colegiul de la Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi) şi superioare (Academia de la Sfântul Sava din Bucureşti). în secolul al XVIII-lea au luat fiinţă şcoli noi, la toate centrele eparhiale, dar şi pe lângă mânăstiri şi biserici: Colţea, Sfântul Gheorghe Vechi, Antim şi Domniţa Balaşa din Piteşti, Barnovschi, Sfânta Vineri şi Sfântul Nicolae din Iaşi. În câteva mănăstiri s-au înfiinţat şcoli speciale pentru pregătirea clerului, la Putna, Obedeanu din Craiova, Antim din Bucureşti, iar în 1803 s-a înfiinţat Seminarul de la Socola-Iaşi.

       În toate mănăstirile mari s-au desfăşurat şi însemnate activităţi artistice, concretizate în confecţionarea de veşminte şi vase liturgice, broderii, sculpturi în lemn, icoane, chiar în pictarea unor biserici şi trapeze de către călugări etc.

       Multe mânăstiri au îndeplinit un însemnat rol social-umanitar. Încă din secolul al XV-lea, mănăstirile mari dispuneau de "bolniţe", în care erau îngrijiţi călugării bătrâni şi bolnavi, dar şi unii credincioşi: Putna (secolul al XV-lea), Argeş, Bistriţa din Oltenia, Cozia (secolul al XVI-lea), Dragomirna, Sadova, Hurezi (secolul al XVII-lea), Colţea şi Antim din Bucureşti, Sfântul Pantelimon, lângă Bucureşti, Sfântul Spiridon din Iaşi, Proorocul Samuil din Focşani, Precista Mare din Roman, Neamţ, Cernica (secolul al XVIII-lea) şi altele. Toate au desfăşurat o frumoasă activitate filantropică.

       În Evul Mediu, Biserica Ortodoxa Română a susţinut şi alte Biserici creştine, mai ales pe cele din ţările căzute sub dominaţie otomană, prin tipărirea de cărţi în limbile greacă, arabă şi gruzină, dar mai cu seamă prin numeroasele ajutoare materiale acordate aproape o jumătate de mileniu bisericilor, şcolilor şi aşezămintelor de asistenţă socială din Balcani şi Orientul Apropiat. În Ţara Românească şi Moldova au funcţionat câteva tipografii greceşti sprijinite de domnii şi ierarhii români, la Cetăţuia, Bucureşti, Snagov, Râmnic, Târgovişte şi Iaşi. Antim Ivireanul a imprimat două cărţi greco-arabe pentru arabii ortodocşi din Patriarhia Antiohiei, ca apoi tiparniţa cu caractere arabe sa fie dăruită de Constantin Brâncoveanu patriarhului Atanasie Dubas, care a instalat-o la Alep, în Siria. Alte cărţi arabe s-au tipărit la Iaşi şi Bucureşti, în secolul al XVIII-lea. Unul din ucenicii lui Antim Ivireanul, Mihail Ştefan, a fost trimis la Tbilisi, unde a tipărit cărţi în limba georgiană. În 1806 s-a tipărit la Râmnic prima carte în limba bulgară, în 1828 prima ediţie a Tetraevanghelului în limba bulgară, la Bucureşti, cu ajutorul mitropolitului Grigorie Dascălul, iar în 1824 primul Abecedar bulgar la Braşov. Tipăriturile slavone ale lui Macarie, Filip Moldoveanul, diaconul Coresi şi ale meşterilor tipografi din veacul al XVII-lea au cunoscut o largă difuzare în ţările slave sud-dunărene, unde nu existau tipografii. Tineri greci şi de alte neamuri au învăţat în Academiile greceşti din Iaşi şi Bucureşti, mulţi beneficiind de burse acordate de domnii români. Zeci de şcoli greceşti - din Constantinopol, Athos, Ianina, Seres, Trapezunt, Smirna, din Alexandria - au fost subvenţionate de domnii celor doua ţări romaneşti, mai ales în secolul al XVIII-lea.

       Începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea, actele timpului ne oferă ştiri preţioase despre contribuţia Ţării Romaneşti şi a Moldovei precum şi a Bisericii româneşti la susţinerea celor 20 de mănăstiri mari şi a multor schituri din Muntele Athos (Cutlumuş, numita şi "marea lavra a Ţării Româneşti", Zhografu, Dionisiu, Dohiariu, Hilandar, Iviron, Pantocrator s. a.). Cu ajutor românesc s-au zidit aici biserici noi, paraclise, turnuri de veghe, la care se adaugă daniile în bani, manuscrise, carţi, icoane, veşminte şi vase liturgice, dintre care multe se găsesc până şi în bibliotecile şi muzeele Athosului. Domnii români le-au acordat numeroase moşii, păduri, vii, bălţi cu peşte, mori, prăvălii, venituri la vamă, mai ales începând din secolul al XVI-lea, când s-au făcut primele "închinări" de mănăstiri şi schituri româneşti către mănăstirile de la Athos. De aceleaşi beneficii s-au bucurat Mânăstirea Sfânta Ecaterina s. a.). Cu ajutor românesc s-au zidit aici biserici noi, paraclise, turnuri de veghe, la care se adaugă daniile în bani, manuscrise, carţi, icoane, veşminte şi vase liturgice, dintre care multe se găsesc până şi în bibliotecile şi muzeele Athosului. Domnii români le-au acordat numeroase moşii, păduri, vii, bălţi cu peşte, mori, prăvălii, venituri la vamă, mai ales începând din secolul al XVI-lea, când s-au făcut primele "închinări" de mănăstiri şi schituri româneşti către mănăstirile de la Athos. De aceleaşi beneficii s-au bucurat Mânăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai, ctitoria împăratului Justinian, mânăstirile de pe stâncile Meteore în Grecia Centrală, câteva biserici din Ianina, Sfanta Lavra din Peloponez, Sfântul Ioan Botezătorul din Sozopole (ctitoria lui Aron Voda al Moldovei), Mega Spileon din Ahaia, câteva mânăstiri din insulele Cipru, Patmos, Rhodos, Paros, Halchi, Patriarhiile din Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim (se cunosc zeci de patriarhi şi nenumăraţi alţi ierarhi greci veniţi în ţările noastre după "milostenie"). Aceste danii româneşti au continuat până la secularizarea averilor mânăstireşti din anul 1863, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, contribuind la supravieţuirea Ortodoxiei sub dominaţia otomană, la promovarea culturii greceşti şi la cultivarea spiritului naţional elen, care a dus la marele război de eliberare naţională a grecilor din anii 1821 - 1828.

       Ţările Române au ajutat şi câteva aşezăminte bisericeşti din Serbia (mănăstirile Crusedol, Lopusnia, Deciani, Sopociani, Hopovo, Milesevo, Lipovina), din Bulgaria: Mănăstirea Kremikovski, zidită de domnitorul muntean Radu cel Mare, bisericile din Svistov şi Vidin, ridicate de domnitorul Matei Basarab, Mânăstirea Rila.

       Alte locaşuri de închinare s-au zidit în Ucraina: biserica "moldoveneasca" din Lvov, zidită de Alexandru Lăpuşneanu, domnul Moldovei, refăcută de familia Movileştilor, Schitul Mare s. a. în prima jumătate a secolului al XVII-lea, întreaga viaţă culturală şi bisericească a ucrainenilor ortodocşi, aflaţi pe atunci în regatul polon catolic, a fost dominată de personalitatea românului Petru Movilă, mitropolitul Kievului (1633 - 1646), fiu de domn moldovean, care a întemeiat un colegiu umanist la Kiev, a îndrumat activitatea tipografiilor şi a şcolilor ucrainene din Kiev, Lutk, Ostrog, a întocmit lucrarea Mărturisirea Ortodoxă, aprobată de un sinod convocat la Iaşi în 1642.

       Ajutoarele şi daniile româneşti consemnate aici au avut un rol pozitiv în istorie, căci, ocrotind Bisericile naţionale din ţările aflate sub stăpâniri politice străine, era sprijinită însăşi lupta acestor popoare pentru cultura proprie şi independenţa naţională.
 
Structura BOR  |  Patriarhul  |  Administraţia Patriarhală  |  Opera social-filantropică  |  Opera cultural-misionară  |  Relaţii externe  |  Documente  |  Publicaţii  |  Mănăstiri şi biserici  |  Calendar
Copyright 2008 Biserica Ortodoxă Română. Toate drepturile rezervate.
Site realizat de dreamaker
Cu sprijinul Hard Discount