Română | English
Structura BOR Patriarhul Administraţia Patriarhală Opera social-filantropică Opera cultural-misionară Relaţii externe Documente Publicaţii Mănăstiri şi biserici Calendar
Biserica Românească în secolele VII-XI
Pagina Principală  >  Structura BOR  >  Istoric BOR  >  Biserica Românească în secolele VII-XI


      În jurul anului 600, întreaga organizare bisericească de la Dunărea de Jos s-a prăbuşit sub presiunea triburilor avaro-slave. Prin aşezarea slavilor în Peninsula Balcanică, legăturile daco-romanilor din nordul Dunării cu populaţiile romanizate din sudul ei au slăbit. Dar procesul de romanizare şi încreştinare fiind încheiat, strămoşii noştri au putut să asimileze unele grupuri de popoare cu care au fost nevoiţi să convieţuiască. Iar credinţa creştină - ca formă superioară de manifestare spirituală - au reuşit să o impună şi popoarelor migratoare aşezate la noi, ea devenind astfel un factor de cultură şi de civilizaţie în rândul acestora. În schimb, slavii au reuşit să impună limba slavă în cultul Bisericii noastre - începând cu secolul al X-lea – şi care s-a menţinut până în secolul al XVII-lea.

      Ştirile privitoare la viaţa bisericească a românilor, după anul 600, sunt destul de lacunare. Continuitatea unei vieţi creştine este atestată însă de descoperirile arheologice: şase bisericuţe rupestre într-un masiv calcaros la Basarabi - jud. Constanţa, desigur o aşezare mănăstireasca (secolele IX-XI, după unii istorici chiar din secolele IV-XII), fundaţiile a doua biserici în nordul Dobrogei, una la Niculiţel (secolele X-XII), alta la Garvan (fosta Dinogeţia) din aceeaşi perioadă. În jurul celei din urmă s-au descoperit resturi de pictură, la care se adaugă numeroase obiecte de cult creştine între care şi bucăţi dintr-un clopot, cel mai vechi cunoscut la noi în ţară. O serie de cruci-relicvar şi chiar matriţe pentru confecţionarea crucilor s-au descoperit în diferite părţi ale ţării, inclusiv dincolo de Prut. Fundaţiile de biserici s-au descoperit la Dabaca, la cca. 30 km Nord Vest de Cluj-Napoca (secolele X-XI), altele sub bisericile catolice de mai târziu din Alba Iulia şi Prejmer, jud. Braşov şi altele.

      Aceste descoperiri sunt nu numai probe incontestabile asupra continuităţii românilor ortodocşi pe aceste meleaguri, ci constituie şi indicii sigure pentru existenţa unor episcopi români. Probabil, în locul vechiului scaun episcopal de la Tomis, distrus de avari şi slavi, va fi luat fiinţă altul, în nordul Dobrogei, poate la Dinogeţia - Garvan, unde s-au descoperit biserica şi multe obiecte de factură creştină. Nu este lipsit de interes să menţionăm că în secolele XI-XIV exista o "episcopie a vlahilor" în sudul Dunării (pe teritorii aparţinătoare azi Bulgariei şi Iugoslaviei), iar după 1185-1186 a luat naştere o Arhiepiscopie vlaho-bulgara la Târnovo, în cadrul statului "vlaho-bulgar" de la Târnovo, creat atunci.

      În teritoriile intracarpatice, din secolele IX-X, poate chiar mai de mult – o dată cu cristalizarea primelor formaţiuni politice cunoscute (Gelu în Transilvania propriu-zisă, se pare cu centrul la Dăbâca, Menumorut în Bihor şi Arad, Glad în Banat, altul în jurul orasului Alba-Iulia), locul horepiscopilor şi al episcopilor misionari a fost luat de episcopii propriu-zişi (eparhioţi). Cu alte cuvinte, în noua situaţie politică, cu conducători care îşi aveau reşedinţa într-o cetate, instituţia horepiscopilor s-a dovedit necorespunzătoare, întrucât fiecare conducător politic voia sa aibă în "cetatea" sa un episcop, care să-şi întindă cârmuirea peste preoţii şi credincioşii din formaţiunea politică respectivă. Astfel de episcopii ortodoxe româneşti au putut exista la Dăbâca - centrul stăpânirii lui Gelu Romanul, la Alba-Iulia, pe lângă conducătorul politic de acolo, la Biharea - centrul stăpânirii lui Menumorut, la Morisena, pe lângă ducele Glad. Într-o diplomă a împăratului Vasile II Bulgaroctonul al Bizanţului (976-1025) din anul 1020, era  menţionat un "castru episcopal" la Dibiscos, probabil vechiul Tibiscum din timpul romanilor (Jupa - Caransebeş, după alţii Timişoara de azi).

      După cucerirea Transilvaniei de către Regatul catolic maghiar (secolele XI-XIII), în locul vechilor formaţiuni politice româneşti s-au creat aşa-numitele "comitate" (Bihor, Alba, Hunedoara etc.). Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu instituţiile bisericeşti ale românilor, adică în locul episcopiilor ortodoxe de aici au luat naştere episcopii catolice maghiare. Deci, o data cu crearea comitatului Bihor, cu reşedinţa în Biharea, în locul episcopiei ortodoxe s-a creat o episcopie latină, mutată mai apoi la Oradea, unde a rămas până aproape de zilele noastre, fapt recunoscut şi de unii istorici maghiari. Tot aşa, sediul comitatului Alba a fost stabilit în Alba-Iulia, unde s-a creat şi o episcopie romano-catolica, existentă până azi, în locul celei ortodoxe. Episcopia catolică de Morisena (Cenad) a fost creată de regele Ştefan cel Sfânt al Ungariei, în anul 1038, după ce a cucerit cetatea de la principele Ohtum sau Ahtum (tot aici a adus şi călugări latini în mănăstirea ortodoxă Sfântul Ioan Botezătorul ). Deci, episcopiile catolice din Transilvania au luat fiinţă pe locul vechilor scaune episcopale - sau horepiscopale - ortodoxe de la Biharea (Oradea), Alba-Iulia şi Morisena - Cenad. Fenomenul înlocuirii unor biserici şi mănăstiri ortodoxe cu altele, catolice, poate fi urmărit şi în alte părţi ale Transilvaniei.

      În ciuda acestor schimbări şi a politicii de catolicizare a românilor dusă de regii Ungariei, de multe ori instigaţi de papă, organizarea bisericească a românilor ortodocşi a supravieţuit. De pildă, într-o scrisoare a papei Inocenţiu III către arhiepiscopul de Calocea, din 1205, era menţionată o episcopie ortodoxă "pe moşiile fiilor cneazului Bâlea". Episcopia respectivă putea fi ori în părţile Bihorului ori ale Hunedoarei, unde existau cneji cu acest nume, unii dintre ei ctitori de biserici.

      O organizaţie bisericească superioară la românii transilvăneni este sugerată de însăşi existenţa unor mănăstiri ortodoxe din secolele XI-XIV. În afară de bisericile de la Dăbâca, sunt atestate documentar mănăstirile de la Morisena, la începutul secolului al XI-lea, de la Meseseni, în satul Moigrad-Salaj, de la Hodoş - jud. Arad, câteva biserici rupestre în părţile Silajului şi la Cheile Cibuui, în jud. Alba etc. În 1204 regele Emeric al Ungariei informa pe papa Inocenţiu al III-lea, că unele biserici "ale călugărilor greci", adică ortodocşi, din regatul său, se ruinează "din lipsa de grijă a episcopilor diecezani şi din pricina acelor greci înşişi". Înseamnă că în Transilvania fiinţau - încă din secolul al XII-lea - puternice nuclee de viaţă monahală ortodoxă, care presupun şi existenţa unor ierarhi ce îndrumau întreaga activitate bisericească.

      În afară de acestea, în toată Transilvania existau numeroase biserici româneşti de piatră, din care unele dăinuiesc până astăzi, cele mai multe în judeţul Hunedoara, ctitorii ale cnejilor români din acele locuri: Densus (menţionată mai sus, refăcută în secolul al XIII-lea), Streisângeorgiu (secolul al XII-lea) - cu fresce din 1313-1314 şi cu o inscripţie în care sunt menţionaţi preotul Nanes şi zugravul Teofil, refăcută în 1408-1409 de cneazul Candres şi soţia sa Nistora , Strei, Sântămăria Orlea, Cetatea Coltului, Gurasada (toate din secolul al XIII-lea), Ostrov, Sânpetru, Nucşoara, Peşteana, Leşnic, Criscior, Ribiţa, mănăstirea Prislop (toate din secolul al XIV-lea), iar în alte părţi ale Transilvaniei: mănăstirea Râmeţi - jud. Alba (secolul al XIV-lea), cu o inscripţie din 1377 care consemna numele arhiepiscopului Ghelasie şi al zugravului Mihu, Zlatna şi Lupşa, în judeţul Alba, biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului (secolul al XV-lea, pe locul uneia mai vechi), Vad şi Feleac, în judeţul Cluj (secolul al XV-lea) şi multe altele. Acelaşi lucru se poate spune despre mănăstirile din Banat: Bezdin, Partoş, Lipova, Semlac, Sangeorge, Sredistea Mica, Varadia, Mesici, Voilovita, Cubin, Zlatita, Cusici, Bazias, Ciclova, Ogradena Veche, toate din secolele XIV-XV. În Bihor, cnejii români au ridicat mănăstirea de la Voievozi (secolele XII-XIV), bisericile din Seghiste, Remetea, Tileagd (secolele XIV-XV) s.a. În Maramureş consemnăm mănăstirea Sfântul Mihai din Peri, pusă sub jurisdicţia Patriarhiei din Constantinopol în 1391, bisericile din Cuhea, Ieud, Biserica Alba, Apsa de Mijloc, Sarasau, Barsana etc., toate din secolele XIV-XV. În actele medievale sunt menţionaţi - începând cu a doua jumătate a secolului XIV - numeroşi protopopi, preoţi şi egumeni, care slujeau în bisericile şi mănăstirile respective.

      Existând atâtea biserici şi mănăstiri, precum şi egumeni, preoţi şi călugări, în mod firesc trebuie să admitem că au existat şi episcopi care să sfinţească bisericile şi mănăstirile respective, să hirotonească preoţi, să numească protopopi şi egumeni. Pentru existenţa unor episcopi români din Transilvania pledează şi numeroasele măsuri de asuprire luate de papi sau de regii maghiari (îndeosebi de Ludovic cel Mare în 1366 şi Sigismund de Luxemburg în 1428) împotriva Bisericii ortodoxe româneşti de aici. Asemenea măsuri nu erau necesare decât împotriva unei Biserici bine organizate şi nicidecum împotriva unor creştini izolaţi şi fără cârmuitori bisericeşti care ar fi putut fi convertiţi uşor la catolicism. Toate acestea constituie mărturii sigure asupra continuităţii elementului românesc ortodox în teritoriile intracarpatice.

      Pentru secolele XIII-XIV avem o serie de ştiri şi despre viaţa bisericească a românilor de la sud şi est de Carpaţi. Astfel, este atestată documentar o Mitropolie cu reşedinţa la Vicina , localitate identificată de cei mai mulţi cercetători cu oraşul Isaccea de azi, vechiul Noviodunum, pe malul drept al Dunării, în apropierea Deltei. N-ar fi exclus ca ea să fi fost o continuare a episcopiei pe care am presupus-o, în secolele IX-XII, tot în pârţile de nord ale Dobrogei, la Dinogetia - Garvan. Ierarhii de la Vicina (Teodor, Luca, Macarie, Chiril, Iachint) erau greci de neam, aflaţi sub jurisdicţia directă a Patriarhiei din Constantinopol. În prima jumătate a secolului al XIV-lea, însemnătatea Vicinei a început să scadă, datorită deselor incursiuni ale tătarilor din nordul Marii Negre. Oraşul a ajuns apoi în stăpânirea lui Basarab I, domnul Tarii Romanesti. Ultimul mitropolit de Vicina, Iachint, va fi mutat de domnitorul Nicolae Alexandru Basarab în scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei, act recunoscut de Patriarhia Ecumenică în 1359.

      O scrisoare a papei Grigorie IX, din 14 noiembrie 1234, făcea amintire de nişte "pseudoepiscopi de ritul grecilor", în regiunile de curbură ale Carpaţilor, în apropiere de Episcopia catolică a cumanilor, înfiinţata cu câţiva ani înainte. Aceştia erau episcopi ortodocşi români, deoarece cancelaria papala medievală numea pe toţi episcopii ortodocşi "pseudoepiscopi" şi "greci", indiferent de originea lor etnică. Tot aşa, din diploma dată de regele Bela al IV-lea al Ungariei cavalerilor ioaniţi, la 2 iunie 1247, în care erau menţionate formaţiunile politice conduse de voievozii Litovoi pe Jiu, în Oltenia, şi Seneslau pe Argeş şi cnejii Ioan şi Farcaş, ambele în dreapta Oltului, aflăm de existenţa unor "arhiepiscopi şi episcopi", fireşte tot de neam român. Înseamnă că pe lângă fiecare formaţiune politică exista câte un conducător bisericesc.

      În Moldova vor fi existat ierarhi ortodocşi în "ţara bolohovenilor", a "berladnicilor" şi a "brodnicilor", amintite în izvoarele medievale. În 1353, un episcop cu numele de Chiril Romanul era amintit la Przemysl, în Polonia, după cum în secolele XI-XIV existase "episcopia vlahilor" din Peninsula Balcanică.
 
Structura BOR  |  Patriarhul  |  Administraţia Patriarhală  |  Opera social-filantropică  |  Opera cultural-misionară  |  Relaţii externe  |  Documente  |  Publicaţii  |  Mănăstiri şi biserici  |  Calendar
Copyright 2008 Biserica Ortodoxă Română. Toate drepturile rezervate.
Site realizat de dreamaker
Cu sprijinul Hard Discount