Română | English
Structura BOR Patriarhul Administraţia Patriarhală Opera social-filantropică Opera cultural-misionară Relaţii externe Documente Publicaţii Mănăstiri şi biserici Calendar
Relaţia actuală dintre ortodocşi şi greco-catolici în România
Pagina Principală  >  Relaţii externe  >  Dialog intercreştin  >  Relaţia actuală dintre ortodocşi şi greco-catolici în România


(Versiunea Română I English version I Version francaise)

 Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006 

Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului a realizat o broşură intitulată Relaţia actuală dintre ortodocşi şi greco-catolici în România, apărută la Editura Renaşterea din Cluj-Napoca. Vă prezentăm mai jos extrase din acest material:

După căderea regimului comunist în 1989, Biserica Unită a ieşit din ilegalitate, redobândindu-şi libertatea. Ierarhii ei însă au fost nevoiţi să constate că locaşurile de cult şi alte proprietăţi care înainte de 1948 aparţinuseră greco-catolicilor erau acum în proprietatea şi folosinţa ortodocşilor. Numai că toţi aceşti ortodocşi nu erau altceva decât foştii greco-catolici sau urmaşii lor. În deplină libertate şi în pofida pronosticurilor generale, ei au optat pentru menţinerea lor în Biserica Ortodoxă şi se consideră îndreptăţiţi să-şi păstreze şi folosească locaşurile de cult moştenite de la părinţi, pe care le-au întreţinut pe propria lor cheltuială, în care au fost botezaţi, cununaţi şi în care şi-au practicat viaţa liturgică. Când sunt întrebaţi de ce nu-i restituie Bisericii Unite locaşurile lor de închinare, ei răspund: „Întrebaţi-i pe protestanţii din Cluj, Sibiu sau Braşov dacă se pune măcar problema ca ei să-i retrocedeze Bisericii Catolice catedralale care i-au aparţinut înainte de reformă. Respectivele locaşuri au trecut la reformă odată cu credincioşii lor. De ce oare ni s-ar aplica nouă alte standarde?” (...)

Istoria anilor de după 1989 este caracterizată de lupta pentru apărarea sau câştigarea unor bunuri, de stabilirea unui cadru legal care să rezolve solicitările dar care să ţină seama şi de realităţile concrete, de încercarea de rezolvare a problemelor pe calea dialogului central sau local. Toate acestea au fost de natură să provoace un context tensionat, care nu le-a permis celor două Biserici româneşti să se implice suficient în serioasele probleme ale societăţii contemporane. (...)

II. Situaţia statistică actuală

a credincioşilor ortodocşi şi greco-catolici

În ianuarie 1992, potrivit datelor statistice oficiale ale recensământului, populaţia României era de 22.810.035 persoane, din care un număr de 19.802.385 persoane s-au declarat ortodocşi (86,80%), iar 223.327 greco-catolici (0,98%).

În martie 2002, la următorul recensământ, populaţia României a însumat 21.680.974 persoane, din care 18.817.975 suflete s-au declarat ortodocşi (86,79%), iar 191.556 suflete s-au declarat greco-catolici (0,88%). (...)

III. Situaţia juridică a bunurilor parohiale,

în legislaţia de dinainte de 1989 şi în cea actuală

1. Cadrul legal

În Biserica Ortodoxă Română, regimul juridic al bunurilor bisericeşti, atât în perioada regimului comunist cât şi astăzi, este reglementat de o serie de acte normative bisericeşti şi civile.

Legiuirile bisericeşti care conţin norme referitoare la statutul juridic al acestor bunuri sunt: 1. Statutul de organizare şi funcţionare al Bisericii Ortodoxe Române (St.), 2. Regulamentul pentru administrarea averilor bisericeşti (RAB), 3. Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea cimitirelor parohiale şi mânăstireşti din cuprinsul Eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române.

Aceste legiuiri au fost elaborate de organele deliberative-legislative, cu respectarea principiilor canonice fundamentale şi cu observarea legilor Statului, iar ele constituie cadrul legal al gestionării tuturor bunurilor aflate în proprietatea, posesia şi folosinţa părţilor componente şi a organelor locale ale Bisericii Ortodoxe Române, reglementând modul de împărţire, administrare, dobândire, înstrăinare, grevare sau pierdere a bunurilor bisericeşti. (...)

2. Împărţirea bunurilor bisericeşti

Urmând clasificarea din legislaţia civilă, bunurile bisericeşti se împart în bunuri mobile şi bunuri imobile. Alături de această clasificare, legiuitorul bisericesc împarte bunurile bisericeşti, după destinaţia lor, în bunuri sacre şi bunuri comune (art. 169 St.). Bunurile sacre sunt acelea care, prin sfinţire sau binecuvântare, sunt destinate cultului divin: locaşurile de cult, veşmintele, cărţile şi cimitirele (art. 2 RAB; art. 181 St.). Bunurile comune sunt cele destinate întreţinerii locaşurilor de cult, a slujitorilor bisericeşti, desfăşurării operelor de caritate şi altor scopuri. Din această categorie fac parte: casele parohiale, edificiile şcolilor bisericeşti, muzeele, terenurile etc. (art. 2 RAB).(...)

3. ADMINISTRAREA BUNURILOR BISERICEŞTI PAROHIALE

(...) Parohiile sunt persoane juridice (cf. art. 186 St.), îndeplinind toate condiţiile cerute de legea civilă în acest sens (art. 26 din Decretul nr. 31/1954). Principiul administrării bunurilor parohiale de către comunitatea parohială, prin consiliul parohial şi epitropie, bazat pe faptul că parohia este persoană juridică şi este proprietară de drept şi de fapt a bunurilor parohiale, nu a fost împrumutat din ideologia comunistă a proprietăţii colective, ci a fost în uzul permanent al Bisericii Ortodoxe Române. Trebuie menţionat că dreptul de proprietate este dreptul real care îi conferă titularului atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie şi în interes propriu, cu respectarea normelor juridice în vigoare (cf. art. 480 Codul Civil Român).

Aşadar, locaşurile de cult parohiale sau filiale, casele parohiale, şi toate celelalte bunuri mobile şi imobile au un singur proprietar, care, conform legislaţiei Bisericii Ortodoxe Române, nu este Biserica luată în întregimea ei, nici Patriarhia sau patriarhul, nici episcopul eparhiot, nici preotul paroh, ci parohia, adică comunitatea credincioşilor, clerici şi mireni, de religie creştină ortodoxă, aşezaţi pe un anume teritoriu, sub conducerea unui preot paroh (art. 41 St.); în acest sens, în art. 173 din Statut se stipulează: „Biserica parohială aparţine parohiei”. (...)

Comunitatea parohială este singura care are dreptul de dispoziţie asupra bunurilor parohiale. De aceea, în cazul trecerilor religioase de la un cult la altul, averea parohială urmează credincioşii proporţional cu numărul celor ce trec. Acest procedeu este reglementat de legea civilă, în articolul 37 din Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase; el nu constituie o inovaţie, ci se bazează pe principiul reorganizării persoanelor juridice prin desprindere, care nu dizolvă persoana juridică existentă, ci mai înfiinţează una, urmând ca drepturile şi datoriile să se repartizeze proporţional între persoanele juridice acum existente.6

Cu o situaţie de genul celei reglementate de art. 37 din Decretul nr. 177/1948 s-a confruntat Biserica Ortodoxă Română în anul 1948, când majoritatea comunităţilor locale greco-catolice au trecut la ortodoxie şi, aşa cum era firesc, odată cu ele a trecut şi întregul lor patrimoniu parohial, neschimbându-se în fond nici destinaţia bunurilor şi nici proprietarii, care au rămas, conform legislaţiei civile şi bisericeşti, aceiaşi, constituiţi însă acum în parohie ortodoxă.  (...)

Majoritatea foştilor greco-catolici şi urmaşii lor au ales, după 1989, să rămână în continuare în Biserica Ortodoxă Română dimpreună cu bunurile parohiale cu care au revenit în anul 1948, motiv pentru care reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române, încă de la primele solicitări de retrocedare venite din partea reprezentanţilor greco-catolici, au subliniat în permanenţă că nici o retrocedare nu poate fi făcută fără consultarea credincioşilor din respectivele comunităţi, întrucât bunurile le aparţin lor. Aceasta a fost, de altfel, şi ideea de bază care a stat la alcătuirea articolului 3 din Decretul-Lege nr. 126 din 24 aprilie 1990, care stipulează: „Situaţia juridică a locaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri”. (...)

Dialogul dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică)

1. Etape premergătoare

Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Română Unită în primul deceniu post-comunist au fost marcate de numeroase evenimente, cunoscând, din păcate, o evoluţie sinuoasă greu de catalogat. În articolul 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, la alcătuirea căruia au fost de faţă reprezentanţi ai greco-catolicilor şi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Române, se stipulează clar că problemele patrimoniale, respectiv locaşurile de cult, vor fi rezolvate de către comisiile mixte ortodoxo-greco-catolice. Aşadar, principiul dialogului a fost încă de la început unul dintre punctele esenţiale prin care s-a încercat construirea unor relaţii durabile între cele două Biserici româneşti. Din păcate, însă, Biserica Română Greco-Catolică a preferat să comunice cu Biserica Ortodoxă Română prin mijlocirea tribunalelor, a Guvernului, Preşedinţiei, Comisiilor şi Birourilor parlamentare, mass-media, şi nu în ultimul rând prin intermediul unor presiuni externe.

O nouă speranţă a fost dată prin rezultatele pozitive la care s-a ajuns în urma dezbaterilor de la Balamand între delegaţii Bisericilor Ortodoxă şi Catolică (1993). Acestea au fost consemnate în Documentul de la Balamand, la a cărui semnare şi-au dat acordul şi reprezentanţii Bisericii Greco-Catolice din România, care apoi a refuzat să-l accepte7. Deşi s-a aşteptat mult timp un răspuns pozitiv din partea Bisericii Unite, pentru a se începe dialogul oficial care să ducă la soluţionarea într-un mod paşnic a tuturor diferendelor, acesta a întârziat. Încercări de aplanare a tensiunilor s-au făcut în unele eparhii, la nivel local din iniţiativa unor ierarhi ortodocşi.

Deşi rezultatele nu au fost cele aşteptate, totuşi Biserica Ortodoxă Română a continuat să creadă că dialogul rămâne singura cale de rezolvare a tuturor litigiilor. De altfel, acesta a fost şi punctul de vedere al Bisericii Romano-Catolice, exprimat prin semnarea Documentului de la Balamand şi întărit prin cuvântarea Papei Ioan Paul II, ţinută în faţa episcopilor uniţi români cu prilejul vizitei lor la Vatican în ianuarie 1994.8(...)

Sfântul Sinod, în şedinţa sa de lucru din 19 februarie 1998, a instituit o Comisie centrală pentru dialogul cu Biserica Greco-Catolică, dialog al cărui prim obiectiv era soluţionarea litigiilor patrimoniale existente la nivel local între cele două părţi. Două luni mai târziu, la insistenţele repetate ale Sfântului Sinod, IPS Mitropolit Lucian va răspunde pozitiv, manifestând disponibilitatea ierarhiei greco-catolice de a participa, în sfârşit, la dialogul cu Comisia centrală propusă de Patriarhia Română. Din Comisii vor face parte ierarhi ai celor două Biserici, cunoscători ai situaţiilor din teritoriu, la care se vor adăuga delegaţi ai Vaticanului şi ai Patriarhiei Române, cu statut de invitaţi; uneori, motivată de condiţii obiective, componenţa comisiilor a fost uşor modificată. (...)

2. Dialogul dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică). Întâlnirile Comisiei mixte de dialog ortodox – greco-catolic                                                                              

2.1. Prima întâlnire: 28 octombrie 1998, Bucureşti – Palatul Patriarhiei Ortodoxe

Datorită situaţiilor tensionate din unele localităţi, începerea dialogului de reconciliere dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică) a fost un eveniment aşteptat cu mult interes de către credincioşii ambelor Biserici.

Comisia mixtă a stabilit patru puncte de orientare pentru continuarea dialogului:

1.     „Dialogul fiind calea de reconciliere, el trebuie continuat într un climat de sinceritate, respect reciproc şi frăţietate, renunţându-se la ocuparea cu forţa a bisericilor, la acţiunile juridice sau legislative, la limbajul polemic din mass-media, precum şi la orice formă de prozelitism.

2.     Rezolvarea folosirii locaşurilor de cult se va face prin dialog, analizând la nivel eparhial şi parohial cazurile în care minoritatea nu are locaş de cult.(...)

2.2. Cea de a doua întâlnire: 28 ianuarie 1999, Blaj – Mitropolia Greco-Catolică

Ţinându-se seama că în marea majoritate a Bisericilor foste unite se închină credincioşi foşti uniţi, care astăzi sunt şi se declară ortodocşi, şi, pe de altă parte, că încă mai există comunităţi minoritare unite care nu dispun de locaşuri de cult, partea ortodoxă s-a obligat să recunoască de facto că cele peste 100 de locaşuri de cult, care în 1989 se aflau în posesia comunităţilor ortodoxe şi care acum se află în posesia şi folosinţa comunităţilor greco-catolice, să rămână astfel în continuare, indiferent de modul în care au fost obţinute, şi să nu alcătuiască pe viitor obiectul unor revendicări din partea ortodoxă. (...)

2.3. Întâlnirea a treia: 10 iunie 1999 – Mânăstirea ortodoxă Râmeţ/Alba

Un eveniment deosebit pentru Biserica Ortodoxă Română l-a constituit vizita Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul II în România, în perioada 7-9 mai 1999. Este pentru prima dată în istorie, după Schisma de la 1054, când un papă vine în vizită oficială pe teritoriul canonic al unei ţări majoritar ortodoxe, la invitaţia şefului Bisericii respective. (...)

Întâlnirea de la Râmeţ s-a desfăşurat într-un climat spiritual inspirat, evident, de evenimentul vizitei Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul II în România, aspect subliniat de ambele părţi. (...)

2.4. Întâlnirea a patra: 4 noiembrie 1999 – Oradea, Seminarul Teologic Greco-Catolic

Cele două Comisii au ajuns la concluzia că, pentru a se face paşi înainte pe calea apropierii şi pentru a avea o platformă stabilă în întâlnirile ulterioare, este necesar să se stabilească principiile care să contribuie la continuarea în spirit constructiv a dialogului. În acest sens, partea ortodoxă a propus ca „Documentul de la Balamand, semnat de ambele părţi, prin Comisia mixtă internaţională Ortodoxă şi Catolică, să stea la baza dialogului dintre cele două Biserici”.11(...)

2.5. Întâlnirea a cincea: 28 septembrie 2000 – Mânăstirea ortodoxă Sâmbăta de Sus/Braşov

 (…) S-a concluzionat că, după un an de la ultima întâlnire, se poate constata o „îmbunătăţire a climatului care domneşte între cele două Biserici”. S-a pus în prim plan modul constructiv al participării clerului şi credincioşilor celor două părţi la detensionarea relaţiilor din localităţile unde există dispute patrimoniale în urma reînfiinţării vechilor parohii greco-catolice, prin acorduri comune încheiate la nivel local privind slujirea alternativă sau schimburi imobiliare, dar mai ales prin construirea ori amenajarea de noi locaşuri de cult, fie de către partea ortodoxă, fie de cea catolică.(...)

2.6. Întâlnirea a şasea: 27 septembrie 2001 – Lugoj, Episcopia Greco-Catolică

Comisia a constatat că, drept urmare a întâlnirilor Comisiilor locale de dialog la nivelul episcopiilor, s-a ajuns la restituirea unor locaşuri de cult către partea greco-catolică. (...)

2.7. Întâlnirea a şaptea: 1 octombrie 2002 – Arad, Episcopia Ortodoxă

Lucrările Comisiei mixte de dialog au fost deschise de preşedintele Comisiei ortodoxe IPS Bartolomeu Anania, Arhiepiscop al Vadului Feleacului şi Clujului, care a subliniat importanţa raportului direct şi deschis între ierarhii celor două Biserici şi prin iniţiative locale, dând exemplul în acest sens dialogul local iniţiat în eparhia pe care o păstoreşte şi care a dat roade benefice pentru ambele părţi.

Partea greco-catolică a arătat că, dată fiind situaţia conflictuală din anumite localităţi, în situaţia în care se constată lipsa dorinţei de dialog din partea părţii ortodoxe, atunci partea catolică îşi rezervă dreptul de a apela la forurile de judecată interne şi internaţionale.(...)

2.8. Cea de a opta întâlnire: 23 septembrie 2003 – Baia Mare, Episcopia Greco-Catolică

S-au trecut în revistă rezultatele comisiilor de dialog locale, constatându-se că, în urma acestor întruniri, au fost soluţionate unele cereri de retrocedare ale Bisericii Greco-Catolice. Cu toate acestea, procesele în curs de desfăşurare şi refuzul unui dialog paşnic în spiritul adevărului şi realităţii constituie o piedică destul de serioasă în soluţionarea conflictelor existente în unele localităţi.(...)

(...) Partea ortodoxă şi-a menţinut poziţia exprimată în repetate rânduri, de respectare a legislaţiei existente, respectiv a art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, şi orice retrocedare să se facă numai „ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri”.

3. Încetarea dialogului de reconciliere ortodoxo–greco-catolic

La ultima întâlnire, membrii celor două părţi şi-au exprimat dorinţa ca dialogul să continue pe mai departe, şi chiar s-a stabilit ca următoarea întâlnire să aibă loc pe data de 28 septembrie 2004, la sediul Arhiepiscopiei Ortodoxe a Vadului, Feleacului şi Clujului. Din păcate, însă, atitudinea ireconciliabilă a părţii greco-catolice în revendicarea patrimoniului său cultic, manifestată prin uzarea tuturor mijloacelor posibile interne şi internaţionale, va determina pe ierarhii Mitropoliei Ardealului, ca în Sinodul Mitropolitan din 26 februarie 2004, ţinut la Mânăstirea Sâmbăta de Sus, să analizeze atent evoluţia relaţiilor ortodoxo–greco-catolice din Transilvania de la prima întâlnire a Comisiei mixte de dialog şi să hotărască următoarele:

Cerem partenerilor uniţi ca, fie la apropiata Conferinţă Naţională a Episcopilor Catolici din România, fie la viitoarea noastră întâlnire din 28 septembrie 2004 în cadrul Dialogului, să se pronunţe ferm pentru una din cele două opţiuni posibile: DIALOGUL sau JUSTIŢIA. Dacă optează pentru dialog, ambele părţi se obligă să-şi retragă imediat toate acţiunile în justiţie; dacă optează pentru acţiuni în justiţie, înseamnă că au renunţat la dialog. Noi vom accepta pe oricare din acestea două, deşi, din punctul nostru de vedere nu dorim întreruperea dialogului”.(...)

 

V. Biserici ajunse în posesia Greco-catolicilor: prin dialog, prin ocupare forţată şi prin justiţie

Potrivit recensământului populaţiei României din anul 2002, ortodocşii sunt în număr de 18.817.975 de suflete, adică 86,79%, iar greco-catolicii reprezintă 191.556 suflete, respectiv 0,88% (vezi cap. II, pag. 5).

La acest număr de credincioşi, Biserica Ortodoxă Română dispune de 14.574 de biserici12, respectiv 1291 credincioşi la o biserică. Biserica Română Unită cu Roma are în proprietate 378 de biserici, respectiv 507 credincioşi la o biserică.

Biserica Greco-Catolică dispune aşadar de 378 de biserici, dintre care 152 au fost preluate, după 1989, de la ortodocşi: 69 prin dialog, 67 prin ocupare abuzivă, 7 prin instanţele judecătoreşti, iar în 9 biserici se slujeşte alternativ. De asemenea, Biserica unită şi-a construit 172 de biserici noi, iar 54 se află în construcţie; acestora li se adaugă cele aproximativ 108 capele.

Potrivit acestor date, Biserica Greco-Catolică este favorizată, în detrimentul Bisericii Ortodoxe Române, nu numai în ce priveşte numărul locaşurilor de cult, ci şi în privinţa contribuţiilor de la stat, pentru salarizarea preoţilor. Astfel, Biserica Ortodoxă are 10.068 de preoţi încadraţi, respectiv un preot la 1.869 de credincioşi, iar Biserica Greco-Catolică are 700 de preoţi încadraţi, respectiv un preot la 274 de credincioşi.

***

Urmărind datele de mai sus, se poate constata cu uşurinţă că problema patrimonială nu este nici pe departe una majoră pentru Biserica Unită din România. Principala problemă cu care aceasta se confruntă este una de identitate, provocată de şocurile tragice prin care a trecut, viaţa sa de peste 40 de ani în catacombă în timp lumea trecea prin schimbări decisive, schimbări la care ea nu a fost martor direct, dar în care a fost automat antrenată. Biserica Unită de după 1990 trăieşte cu teama de a nu fi încă o dată asimilată de Biserica Ortodoxă, ceea ce a condus-o la tendinţa de individualizare pe următoarele căi: 1. asimilarea rapidă a formelor de cult din ritul latin; 2. o istorie revanşardă, cu acuzarea excesivă a Bisericii Ortodoxe, văzută aproape ca o întruchipare a răului; o privire întoarsă spre trecut şi raportarea prezentului la acesta, în detrimentul perspectivei asupra viitorului; 3. exaltarea meritelor Bisericii Unite în dezvoltarea culturală a poporului român, „confiscarea” unor idei, precum iluminismul şi latinitatea, denigrarea spiritualităţii bizantine, slave etc., cu exaltarea celei latine.

Biserica Unită nu a respectat nici măcar dispoziţiile Romei în acest sens, ajungând până acolo încât a respins Documentul de la Balamand (1993), semnat şi recunoscut de Biserica Romano-Catolică. E adevărat însă că, prin acest Document, Biserica Catolică recunoaşte că uniaţia nu a fost în istorie decât o încercare a Romei de a face prozelitism printre ortodocşi, metodă perimată şi ineficientă de unire a celor două Biserici.

La un an de la vizita sa în Bucureşti, în 7 mai 2000, Papa Ioan Paul al II-lea i-a adresat Bisericii Greco-Catolice din România o scrisoare prin care îi îndemna pe uniţii din România la receptarea în totalitate a hotărârilor Conciliului Vatican II şi la însuşirea spiritului acestui Conciliu.

Sub auspiciile acestor evenimente a continuat, chiar şi formal, dialogul început în 1999 între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Unită, pe unica temă a proprietăţii asupra locaşurilor de cult. Entuziasmul este mult diminuat faţă de început, însă noua generaţie de ierarhi ai Bisericii Unite abordează un ton şi un limbaj diferit faţă de generaţia precedentă, axându-se pe valoarea Bisericii Unite ca o componentă europeană a culturii române. (…)

Mai nou, prin noul statut de autonomie pe care Biserica Catolică i l-a acordat Bisericii Greco-Catolice din România, e de văzut dacă aceasta din urmă va adopta o atitudine mai realistă faţă de problemele patrimoniale. Deocamdată, atmosfera nu e ideală, dar nici nu trebuie dramatizată. În dimineaţa zilei de 24 decembrie 2005, Arhiepiscopul Ortodox al Clujului, Bartolomeu Anania, a fost bucuros să-l primească în reşedinţa sa pe Episcopul Greco-Catolic de Cluj-Gherla, Florentin Crihălmeanu, în fruntea unei cete de seminarişti care i-au cântat colinde de Crăciun.

 
Structura BOR  |  Patriarhul  |  Administraţia Patriarhală  |  Opera social-filantropică  |  Opera cultural-misionară  |  Relaţii externe  |  Documente  |  Publicaţii  |  Mănăstiri şi biserici  |  Calendar
Copyright 2008 Biserica Ortodoxă Română. Toate drepturile rezervate.
Site realizat de dreamaker
Cu sprijinul Hard Discount