Română | English
Structura BOR Patriarhul Administraţia Patriarhală Opera social-filantropică Opera cultural-misionară Relaţii externe Documente Publicaţii Mănăstiri şi biserici Calendar
INTERVIU ACORDAT DE PREA FERICITUL PĂRINTE DANIEL,PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMĂNE, DOMNULUI TITI DINCĂ
Pagina Principală  >  Patriarhul  >  Interviuri  >  INTERVIU ACORDAT DE PREA FERICITUL PĂRINTE DANIEL,PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMĂNE, DOMNULUI TITI DINCĂ
 

30 septembrie 2007
Reşedinţa Patriarhală

Titi Dincă: Primul şi al şaselea Patriarh poartă acelaşi nume de botez: Ilie. Prea Fericirea Voastră, începem discuţia noastră în jurul unei teme intens vehiculate în ultimul timp în mass-media şi anume cea a stării materiale în care se află Biserica Ortodoxă Română după două decenii de la ieşirea din comunism. De fapt, bogăţia Bisericii, a cărui esenţă ecleziologică nu poate fi decât de natură spirituală, o reprezintă – după părerea mea – credincioşii ei. Vă invit să începem discuţia noastră cu această temă.

PF Daniel: În primul rând, credincioşii sunt bogăţia Bisericii noastre. Oricât ar fi de bogată material, o Biserică goală în timpul slujbelor de duminică sau de sărbători ar fi săracă din punct de vedere spiritual. Bogăţia materială poate fi o binefacere sau o ispită; depinde cât de mult ne legăm de ea. Cu o bucată de pâine, dacă este oferită cu dragoste frăţească unui om sărac, poţi să câştigi Raiul. Cu multe bogăţii materiale, dacă aceste bunuri materiale devin scopul ultim al vieţii, poţi să pierzi mântuirea. De aceea Mântuitorul Iisus Hristos ne învaţă să folosim bunurile materiale în lumea aceasta ca o expresie a dragostei noastre frăţeşti. Din acest punct de vedere, dacă devine un simbol de comuniune, materia se înduhovniceşte, primeşte un sens spiritual. Dacă blochează ca un zid despărţitor comuniunea dintre noi şi Dumnezeu sau dintre oameni, materia devine un pericol. Mântuitorul Hristos, observând un bogat care ţinea prea mult la bogăţiile sale pământeşti şi se legase de bunurile materiale ca de ultima realitate, spune că acesta se mântuieşte cu anevoie sau cu greutate. Pe de altă parte, însă, Sfânta Scriptură oferă ca exemple oameni bogaţi precum Avraam, Iov, în Vechiul Testament, sau Barnaba, în Noul Testament, cel care a finanţat multe din călătoriile misionare ale Sfântului Apostol Pavel. Noi, în Biserică, avem o rugăciune pentru preotul iconom, iconom stavrofor sau purtător de cruce. În rugăciunea aceasta se cere ca acesta să chivernisească, adică să administreze cu bucurie averea Bisericii, cerându-se ca această lucrare să se facă şi prin rugăciunile sfântului bun biruitor ucenic Barnaba.

Titi Dincă: Cu îngăduinţa Prea Fericirii Voastre, să continuăm şirul acestor idei discutând despre opera socială a Bisericii, instituţie care se află în topul credibilităţii românilor.

PF Daniel: Din punct de vedere al disponibilităţilor financiare, Biserica Ortodoxă Română este foarte săracă. Cunosc acest lucru din experienţa proprie, din multele activităţi pe care le-am început în Moldova, la Iaşi. Noi nu dispunem de sume de bani după nevoile pe care le avem pentru a ajuta în mod eficient, efectiv, pe cei săraci. Biserica este bogată în sensul că are multe mănăstiri sau opere de artă, dar, din punct de vedere al banului, al unei productivităţii care să aducă imediat un venit, este foarte săracă în raport cu nevoile sale de ajutor. De aceea, noi vă spunem să ajutaţi Biserica acum pentru ca ea să ajute pe cei mai săraci, îmbinând spiritualitatea cu disponibilitatea de a ajuta pe cel bolnav, pe cel flămând, pe cel sărac.

Se spune că Biserica Antiohiei, în timpul Sfântului Ioan Gură de Aur, hrănea zilnic 3 000 de oameni cu produsele sau banii proveniţi de la câteva familii de oameni bogaţi. Dacă toţi bogaţii ar face acest lucru, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci nu am mai avea oameni săraci în oraş. Noi nu ne referim întotdeauna la bogăţia care aparţine direct Bisericii, dar bogaţii cu dare de mână, dacă sunt credincioşi, pot face foarte mult bine la solicitarea Bisericii. Noi, ca Biserică, suntem săraci în raport cu nevoile existente, dar oamenii cu dare de mână, numiţi sponsori sau binefăcători, după cum erau chemaţi odinioară, pot completa ceea ce lipseşte Bisericii ca instituţie.

Titi Dincă: Apreciind efortul pe care îl faceţi în această seară, vă invit să trecem la într-un alt registru de idei. Ultima perioadă a fost marcată de dezbaterile publice în care s-a discutat despre tipul de mentalitate al viitorului Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române: tradiţionalist sau modernist. Care este opinia Prea Fericirii Voastre în această privinţă?

PF Daniel: Eu cred că creştinul ortodox este prin definiţie un tradiţionalist pentru că are datoria de a transmite credinţa primită fără a diminua conţinutul ei. În acelaşi timp, însă, trebuie să ţinem cont de faptul că un tradiţionalist poate fi static sau dinamic. De pildă, Noul Testament a fost scris în limba greacă. Dacă îl citim numai în limba greacă sau celebrăm Sfânta Liturghie numai în limba greacă sau în limba slavonă, atunci suntem tradiţionalişti statici. Dacă traducem Noul Testament şi Sfânta Liturghie în limba română, conţinutul rămânând acelaşi, noi adaptăm pentru contemporanii noştri înţelegerea acestui conţinut. Aceasta înseamnă o tradiţie dinamică. Conţinutul rămâne acelaşi, dar forma de prezentare, adecvată timpului nostru, ţine de dinamica tradiţiei. Noi nu putem fi împotriva tradiţiei, dar putem reprezenta tradiţia fie într-o formă statică, repetitivă, fie într-una dinamică. De pildă, Sfântul Apostol Pavel,  dacă ar fi fost contemporan cu noi, ar fi folosit astăzi, nu numai corabia, ci şi avionul. Dar, nu putem fi moderni, în sensul de secularizaţi sau în sensul de a ne rupe radical de tradiţie.

Titi Dincă: Întotdeauna, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţia au reprezentat tezaurul principal al Bisericii Ortodoxe Române. Din 1925 şi până în prezent, fiecare Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române a avut o grijă specială faţă de tipărituri. Prea Fericirea Voastră, ce părere aveţi despre transmiterea acestui tezaur prin intermediul factorilor de comunicare modernă (televiziune, radio, cotidian)?

PF Daniel: Continuăm tradiţia tipăriturilor deoarece cartea de rugăciune sau cartea de învăţătură rămân foarte necesare. Însă, prin mijloacele de comunicare modernă, televiziune sau radio, cuvântul se prelungeşte şi devine mai accesibil multor oamenilor care nu au bani să-şi cumpere cărţi sau care nu pot citi atât de mult şi care doresc să participe într-o formă mai vie la viaţa Bisericii, să asculte zilnic Sfânta Liturghie sau unele rugăciuni, să audă ştiri din viaţa eparhiilor noastre. Din această perspectivă, televiziunea şi radioul devin mijloace moderne de completare a tipăriturilor, iar nu de contrazicere a lor. De asemenea, un cotidian este foarte necesar, deoarece lumea doreşte să fie informată fără întârziere şi în fiecare zi despre viaţa concretă a Bisericii.

Titi Dincă: Aţi vorbit despre o anumită provocare a secularismului. Care este poziţia Bisericii Ortodoxe Române în raport cu fenomenul de secularizare a individului şi a societăţii moderne?

PF Daniel: Este necesar ca, în primul rând, să definim termenul de „secularizare” din punct de vedere teologic. Secularizarea înseamnă construirea vieţii personale şi a societăţii fără referire la Dumnezeu şi la valorile religioase. Oamenii secularizaţi nu sunt în mod obligatoriu atei, ci mai mult indiferenţi sau nihilişti. Aceştia uită de Dumnezeu, dar nu Îl neagă în mod direct, ca şi când ar spune că Dumnezeu nu există. Ei, mai degrabă, nu înţeleg utilitatea rugăciunii, a slujbei sau a participării la viaţa Bisericii. Din acest punct de vedere, secularizarea este o atitudine de indiferenţă faţă de prezenţa lui Dumnezeu şi faţă de necesitatea ritmării vieţii noastre şi deschiderii sale spre veşnicie.

Rămânerea în seculum, în lume, în timpul nostru, ca o realitate închisă şi fără finalitate eternă, este o tentaţie foarte mare. Ne ataşăm de lumea aceasta ca de ultima realitate. Există o fază de secularizare sub forma înstrăinării faţă de religia tradiţională. În Franţa s-a observat, începând cu anii `60, un fel de negare a Bisericilor tradiţionale, catolice sau protestante. Însă, această fază nu a durat prea mult întrucât profesorii universitar de chimie sau fizică, de ştiinţe ale universului, au început să caute o dimensiune spirituală în tot felul de ştiinţe sincretiste sau religii orientale, ca de exemplu practicile ocultiste ale africanilor care presupuneau ca ar avea harisma specială de a prevede viitorul. În „Le Monde” erau anunţuri privind posibilitatea de a afla care este viitorul imediat sau de a prevede şansa unui câştig la loto. Aşadar secularizarea tinde să se transforme în căutarea unei spiritualităţi mult mai difuze, haotice, decât a uneia organizate sistematic. Din acest punct de vedere cred că noi, Biserica, trebuie să mergem mai adânc în propria tradiţie şi să nu rămânem doar la ritualism, ci să explicăm sensul existenţial al slujbei, al rugăciunii, al cultului nostru, ca omul să înţeleagă că, de fapt, credinţa - una asumată în mod conştient şi existenţial - este o problemă de viaţă, nu doar o problemă de tradiţie repetitivă, de tradiţie moştenită.

Titi Dincă: Pentru că aţi amintim de confruntarea existentă, în Occident, dintre fenomenele de tip sincretist şi spiritualitatea autentică, aş vrea să deschidem un alt culoar de discuţie. Cu trecerea timpului, milioanele de români care muncesc în Occident manifestă o nevoie tot mai mare de spiritualitate, tradiţie şi obiceiuri autohtone. Credeţi că aceasta face parte din spiritul românesc?

PF Daniel: În primul rând, cred că face parte dintr-o experinţă a vieţii care riscă să-şi piardă rădăcinile. Această categorie de oameni care migrează se întâlneşte în câteva zile cu un mediu cultural diferit, cu un mediu al spiritualităţii creştine diferit de cel de acasă şi atunci are nevoie de repere. Pentru cei care migrează, Biserica, comunitatea ortodoxă românească este un reper. Ei doresc să ţină legătura cu cel de acasă, dar, în acelaşi timp, să câştige şi ceva bani în ţara în care a migrat persoana sau familia respectivă. Din acest punct de vedere credem că cei care sunt mai în vârstă au mare nevoie de aceste repere.

Însă, cei care se nasc acolo se adaptează la noul context mai uşor decât părinţii lor care vin din altă ţară. Din punct de vedere al specificului românesc, credem că este foarte greu ca un român să fie un ateu convins. El consideră că religia face parte din identitatea proprie, chiar dacă nu toţi românii sunt la fel de religioşi. Probabil, aceasta se explică prin faptul că noi nu am fost creştinaţi în mod forţat sau printr-un ordin, ci procesul de creştinare şi de formare a poporului român au coincis. Astăzi, putem spune chiar că bogăţia spirituală a Ortodoxiei ne determină să comparăm ceea ce avem ca moştenire cu ceea ce au alţii. Oamenii se duc în Occident pentru o bunăstare materială, dar cine este obişnuit să nu renunţe la partea spirituală nu se mulţumeşte doar cu banul. Banul este necesar, dar nu poate umple sufletul omului, fiindcă acesta este făcut pentru o iubire de comuniune veşnică cu Dumnezeu. Omul nu poate fi umplut cu lucruri limitate şi trecătoare, chiar dacă aceste lucruri trecătoare înseamnă mulţi bani.

Titi Dincă: În ultimii 17 ani, Biserica Ortodoxă Română a pătruns destul de greu în Occident. Cu timpul, oamenii s-au adunat în jurul Bisericii, iar acum există, la cererea românilor, numeroase parohii ortodoxe române în Occident. Care este, de fapt, în momentul de faţă, strategia Bisericii Ortodoxe Române în ceea ce priveşte grija pe care trebuie să o aibă în raport cu aceste comunităţi care sunt în permanentă creştere?

PF Daniel: Considerăm că strategia noastră este una pozitivă, dat fiind faptul că se înfiinţează noi parohii şi avem deja câteva eparhii. Dar, această strategie trebuie amplificată. Numărul credincioşilor ortodocşi români plecaţi în străinătate este foarte mare în raport cu parohiile existente. Dat fiind faptul că în Europa Occidentală, mai ales în Italia şi Spania, sunt 2-3 milioane de români ortodocşi, ar trebui înfiinţate şi mai multe parohii. De asemenea, avem nevoie de noi eparhii. Datorită distanţelor foarte mari, un episcop care este mitropolit pentru o jumătate de continent nu poate să cunoască sau să viziteze suficient de des şi să aibă grijă de aceste parohii. Deşi are părţi comune în Uniunea Europeană, legislaţia respectă specificul fiecărei ţari şi, după cum şi religiozitatea îşi are specificul său. De pildă, ţările nordice sunt majoritar-protestante, în timp ce cele din sud, din jurul Mării Mediterane, sunt ţări cu majoritar-catolice. Deci, trebuie ştiut specificul şi legislaţia fiecărei ţări ca să putem ajuta pe aceşti credincioşi nu doar cu slujba de duminică, ci să se poată integra, să-şi găsească un loc de muncă sau, în cazul celor foarte săraci, să fie ajutaţi cu o cantină pe lângă parohie. De aceea, avem nevoie de multe lăcaşuri de cult. Deocamdată, am primit împrumut de la diferite Biserici Romano-Catolice, Anglicane şi Protestante, cu care avem relaţii bune, spaţii liturgice unde săvârşim Sfânta Liturghie ortodoxă. Dar este necesar ca noi să ne construim biserici româneşti, aşa cum sunt ele acasă, cu pictură ortodoxă, cu toate obiectele specifice cultului ortodox.

Titi Dincă: În predica rostită la ceremonia de întronizare Prea Fericirea Voastră aţi spus că prima grijă constă în „păstrarea, preţuirea şi cultivarea moştenirii spirituale luminoase pe care a lăsat-o Fericitul întru pomenire Părintele nostru Patriarh Teoctist”. În cadrul aceste moşteniri se află şi Mitropolia Basarabiei. Apariţia acestei Mitropolii a dus la apariţia unui formalism în relaţiile dintre Biserica Ortodoxă Română şi cea Rusă. Care este strategia de reînchegare a dialogului dintre aceste două Biserici surori?

PF Daniel:  Dorim să intensificăm acest dialog. Deja, ca o reluare a dialogului, este prevăzută o întâlnire în luna noiembrie la Moscova şi, în acelaşi timp, credem că, din experienţă, am învăţat să gândim mai nuanţat. Sigur, unitatea ortodoxă este una teritorială, dar apartenenţa politică a unui teritoriu este altă problema. Acum, când teritoriul se declară independent, avem o situaţie nouă. Republica Moldova nu este nici parte din Federaţia Rusă, nici parte din România. Este o situaţie nouă care trebuie înţeleasă, combinată cu libertatea oamenilor de a-şi manifesta apartenenţa la una sau alta dintre Patriarhii. Noi recunoaştem că Mitropolia  Moscovei are acolo o structură, dar, reciproc, cerem acelaşi lucru şi pentru Mitropolia care ţine de Bucureşti. Nu este uşor să găseşti soluţii, mai ales atunci când există şi o fluctuaţie a preoţilor care trec de la o Mitropolie la cealaltă, dar de ambele părţi există dorinţa vie de a găsi, totuşi, o soluţie, să înţelegem mai bine situaţia complexă şi, în acelaşi timp, să cooperăm mai mult pe teren practic şi pastoral-misionar. Ca şi în altre părţi, în Republica Moldova există foarte multe mişcări, chiar şi neoprotestante, care sunt mult mai active şi eficiente în timp ce noi adesea ne certăm unii cu alţii. De aceea, trebuie să trecem de la ceartă la dialog, de la confruntare la o cooperare mai credibilă. De asemenea, avem în comun probleme în diaspora. Diaspora, sau Ortodoxia din Occident necesită o cooperare între Bisericile Ortodoxe surori. Din acest punct de vedere credem că este necesar un dialog permanent cu Biserica Ortodoxă Rusă, cu Biserica Greacă şi, mai ales, cu celelalte Biserici Ortodoxe care fac parte din Uniunea Europeană. Nu este vorba numai de jurisdicţii, ci de o mărturie comună care să devină mai credibilă decât atunci când este contradictorie şi izolată. Noi, după convorbirile pe care le-am avut cu diverşi ierarhi din Biserica Ortodoxă Rusă, am simţit o deschidere, o dorinţă de reluare a dialogului şi de rezolvare a problemelor, chiar dacă soluţiile nu sunt definitive, ci provizorii.

Titi Dincă: Prea Fericite Părinte Patriarh, intrăm într-o nouă etapă a vieţii bisericeşti în România. Învăţământul teologic, care a avut o dinamică aparte în ultimi 17 ani, a dezvăluit că are o mare capacitate de a genera cadre menite să devină oameni care să înveţe pe viitori slujitori ai Bisericii. În momentul acesta unde ne situăm? Sunt suficienţi preoţi? Sunt suficiente persoane care activează în plan social sau în filologie? Care trebuie să fie strategia acestui învăţământ telogic?

PF Daniel: În primul rând, trebuie să ţinem cont de două aspecte: teologia se studiază cu o finalitate concretă, practică sau se studiază de plăcere, doar din dorinţa de a se informa. În Franţa, am văzut mulţi pensionari care s-au înscris la teologie şi studiază la Facultatea de Teologie Catolică fie la fără frecvenţă, fie prin corespondenţă. Conştienţi că nu vor mai fi angajaţi în planul vieţii practice a Bisericii, dar din dorinţa benefică de a aprofunda credinţa la o Facultate de Teologie, ei studiază teologia pentru teologie. Dar, aşa cum spune un proverb latin că studiem nu pentru şcoală, ci pentru viaţă (lat. - Non scholæ, sed vitæ discimus), trebuie să vedem care sunt nevoile concrete ale Bisericii şi ale vieţii pe care şi-o desfăşoară în societate. A fost mare nevoie de preoţi şi de profesori de religie pentru că, după modelul din timpul interbelic, a fost reintrodusă religia în şcoală. Acum, în general, atât parohiile, cât şi posturile de profesori de religie s-au completat. Nu mai este nevoie urgentă de un număr atât de mare de cadre didactice.

Din punct de vedere social, şi noua Lege a cultelor asigură o bază solidă, fiind o lege organică. Cooperarea Stat-Biserică în domeniul social şi fondurile europene care vin prin programul FARE fac necesară existenţa câtor mai mulţi asistenţi sociali. Din păcate, mulţi din cei care s-au pregătit în domeniul asistenţei sociale în Facultăţile de Teologie, pentru că nu li s-au acordat locuri de muncă, au plecat în Italia pentru un salariu dublu decât cel de aici pentru ca să se îngrijească de bătrânii familiilor de acolo. Deci, am avea nevoie de mai mulţi asistenţi sociali care să fie integraţi în aceste programe. În formarea unui asistent social nu este vorba doar despre o ştiinţă socială, ci şi despre o dimensiune spirituală. Dacă noi privim un bolnav sau un bătrân doar ca pe un individ sau ca pe un simplu număr, atunci asistenţa socială nu mai are aceeaşi profunzime ca atunci când văd într-o persoană Chipul lui Hristos suferind sau pe Mântuitorul Hristos cerând iubirea şi ajutorul nostru într-o situaţie concretă. Dimensiunea spirituală în asistenţia socială este foatrte importantă.  Revenind la situaţia actuală a învăţământului teologic, este necesar să vorbim nu numai de număr sau de cantitate. Trebuie să îmbunătăţim calitatea studiilor la toate nivelurile şi să legăm studiul teologic erudit, academic cu gândul la activitatea socială şi pastorală a Bisericii. Deci, să avem o pregătire solidă, academică, dar şi o finalitate misionară sau pastorală.

Titi Dincă: În ultimii 17 ani s-au dublat numărul mănăstirilor din Moldova. Monahismul aduce în prim plan o manieră de viaţă spirituală care se poate constitui într-un model de viaţă morală. Care este grija pe care Biserica Ortodoxă Română trebuie să o acorde unui monahism în autentică dezvoltare?

PF Daniel: În primul rând, fapul că am avut atâtea vocaţii pentru monahism a fost o vocaţie de la Dumnezeu. Numărul mare de mănăstiri şi schituri care s-au înfiinţat după revoluţia din 1989 a fost benefic care, credem, că trebuie să fie ajutate. Unele dintre ele se confruntă cu o situaţie economică foarte precară. Sunt unele schituri de-a dreptul foarte sărace. Lumea, plecând în Occident, nu mai vine în număr atât de mare la aceste schituri şi mănăstiri şi, prin urmare, nu mai sunt susţinute financiar şi moral. De aceea, trebuie ca tinerii care se află în mănăstiri să fie ajutaţi să aprofundeze viaţa spirituală şi să înveţe teologie. Am cerut tuturor tinerilor monahi din mănăstirile Arhiepiscopiei Iaşilor să urmeze fie seminarul, fie Facultatea de Teologie. Avem câteva sute de tineri monahi care au studiat teologia şi care se bucură acum pentru că nu mai au complexul de a fi preot de mănăstire fără licenţă în Teologie sau diplomă de absolvire a Seminarului. Această pregătire este şi una misionară. Mănăstirile noastre nu mai permit, datorită lucrărilor agricole de supravieţuire, timp pentru studiu. Foarte adesea rugăciunea nu mai este profundă, deoarece timpul lor de studiu sau de rugăciune este absolvit de grijile imediate pentru supravieţuire, pentru construirea chiliilor sau pentru terminarea construcţiei unei biserici. În acelaşi timp, trebuie să ne gândim că există ispita secularizării care atinge toate instituţile şi, uneori, poate să afecteze şi unele mănăstiri care sunt mai aproape de oraş, unde se poate constata că un tânăr monah trebuie să lupte foarte mult ca să-şi păstreze programul lui zilnic de rugăciune. În acest sens, pot să vă spun că foarte mulţi monahi şi monahii se bucură de postul de radio Trinitas. Unii au spus că, pe lângă rugăciunile rânduite, se roagă şi noaptea odată cu rugăciunile difuzate la radio Trinitas. Deci, este nevoie de o susţinere a vieţii monahale. Cel mai potrivit lucru este cooperarea, nu concurenţa, dintre parohie şi mănăstire. Mănăstirea completează viaţa liturgică a parohiei. Sunt oameni în oraş care nu se mulţumesc cu Sfânta Liturghie şi doresc să participe şi la Vecernie. Întrucât nu în toate parohiile se pot oficia Vecernii duminică seara, credincioşii dornici de o viaţă spirituală mai profundă pot merge la mănăstirile din oraş sau de lângă oraş. Din acest punct de vedere trebuie să ne gândim la nevoile spirituale ale credincioşilor. De altfel, am văzut mulţi preoţi care vin ei înşişi cu credincioşii la mănăstire să se spovedească. Această într-ajutorare dintre parohie şi mănăstire este foarte benefică.

Titi Dincă: Cine este responsabil şi care este strategia Bisericii în privinţa generării unor discuţii tematice legate de nevoia unei vieţi morale în societate şi a unor relaţii onorabile, chiar şi în ceea ce înseamnă spiritul în afaceri?

PF Daniel: Cred că este necesară o dezvoltare a dialogului dintre teologii clerici şi teologii laici, pe de o parte, dar şi între teologi şi oamenii de alte profesii, pe de altă parte. De pildă, dialogul dintre preoţi şi medici, ca şi cel dintre preoţi şi educatori este foarte necesar, mai ales că avem mari probleme cu acei copiii care au rămas în ţară în timp ce părinţii lor s-au dus să câştige un ban în străinătate. Acestor copii li se schimbă comportamentul, le scade eficienţa în ceea ce priveşte asimilarea materilor de învăţământ sau frecventarea şcolilor. Deci, este nevoie de o gândire în dialog, în echipă, de oameni cu un scop comun, dar cu pregătire diferită. Faptul că unii studenţii în teologie studiază şi alte discipline este benefic mai ales pentru dialogul cu ştiinţele exacte sau ale universului, ale naturii. Pe de altă parte, nu dialogul în sine este un scop, ci modul în care facem relevantă tradiţia şi credinţa pentru viaţa cotidiană, înţelegem ce semnificaţie are crezul, icoana, sau rugăciunea pentru viaţa noastră zilnică. Avem nevoie de a cunoaşte Teologia, dar şi de a-i asculta pe credincioşi pentru că, adesea, discursul direct, corect şi academic nu se leagă de nevoile imediate ale credincioşilor.

Titi Dincă: La fiecare sărbătoare mare participă mulţimi mari de credincioşi. Marile sărbători sunt un reper şi creează un spirit de unitate. Dar, ele reprezintă şi o oportunitate, în sensul bun al cuvântului, pentru ierarhi de a readuce la zi nevoile pe care le are fie Biserica, fie creştinii în raport cu Biserica. Care este rolul sărbătorii creştine?

PF Daniel: În primul rând, sărbătoarea este un exerciţiu al libertăţii. Cine nu sărbătoreşte, nu iese din capcana unei vieţi productiviste, care se măsoară în cantităţi sau în număr. Gratuitatea şi experienţa harului lui Dumnezeu se văd în primul rând în sărbătoare, pentru că în sărbătoare nu producem ceva imediat. Aceasta nu înseamnă că nu este utilă. În sărbătoare cultivăm relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu semenii. Cultura sufletului este tot atât de importantă ca şi cultura pământului. Când oamenii se întâlnesc, îşi vorbesc, se bucură, se adună în jurul sfinţilor, se întăreşte comuniunea dintre ei.<> O viaţă fără sărbătoare este o viaţă lipsită de sens. Sărbătoarea dă sens pentru că în timpul sărbătorii arătăm dărnicie, ospitalitate şi preţuim persoana cu care ne întâlnim, sau ne rugăm, mai mult decât eficienţa persoanei în cadrul unei producţii în fabrică sau în uzină. Aş spune că Biserica a făcut din sărbătoare momente de generozitate şi de dărnicie, nu de acumulare. În sărbătoare nu se acumulează nimic material, ci mişcarea este inversă, de dărnicie. Cu ocazia marilor sărbători suntem îndemnaţi să facem milostenie. Atunci când trăim sărbătoarea ca un moment de sfinţire a vieţii noastre, atunci simţim în sărbătoare harul lui Dumnezeu. Sărbătorile au fost, atât în familie, cât şi în popor, mijloace de păstrare a comuniunii între oameni, între rudele de la distanţe mari. Adeseori, hramurile au unit pe românii din interiorul sau din afara graniţelor ţării. De aceea am fixat şi o zi, Duminica Migranţilor, prima duminică după sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Deci, nevoia de comuniune este tot atât de mare ca şi nevoia de hrană fizică şi îmbrăcăminte şi, din acest punct de vedere, sărbătoare nu este un timp pierdut, ci un timp sfinţit.

Titi Dincă: Prea Fericite Părinte Patriarh, ne aflăm într-o lume care, asemenea unui mozaic, are valenţele diversităţii. Ce rol are Biserica Ortodoxă Română în dialogul cu celelalte confesiuni sau minorităţi şi în promovarea diversităţii relaţiilor inter-umane?

PF Daniel: Din punct de vedere al experienţei istorice noi avem o mulţime de creştini ortodocşi care trăiesc în Africa sau în Asia. Avem creştini ortodocşi care de secole convieţuiesc cu cei de alte confesiuni, iar la noi în ţară am avut secole la rând o convieţuire paşnică cu cei de alte religii. Un român bun la suflet nu depune cine ştie ce efort diplomatic ca să fie un om tolerant sau ca să respecte identitatea fiecărei persoane. Pentru a respecta propria identitate religioasă este necesar să respectăm identitatea religioasă a celorlalte persoane. Nu putem face un dialog sincer dacă nu ne respectăm reciproc şi dacă nu îl înţelegem pe celălalt.

Există acum o mulţime de credincioşi români ortodocşi care au intrat în localităţi romano-catolice în care nu a existat niciodată o comunitate ortodoxă. Am vorbit cu câţiva italieni care ne-au confirmat că aceşti români se roagă de trei ori mai mult şi îşi exprimau bucuria de a-i avea printre ei. Cu mici excepţii, majoritatea românilor din diasporă sunt buni creştini, evlavioşi, fiind admiraţi de localnici. Tot aşa, noi ne bucurăm când vedem credincioşii ortodocşi copţi din Egipt, care trăiesc în condiţii ostile, dar care sunt atât de frecvenţi în credinţa lor, fără a fi fundamentalişti. Noi nu ne putem compara cu ei, întrucât practica credinţei lor este una existenţială. Pot să dau un exemplu. Aici, la Patriarhie, când aveam oaspeţi din străinătate, Prea Fericitul Patriarh Teoctist ne cerea, uneori, să oferim chilia sau camera noastră pentru câteva zile. Întâmplător, am văzut că o delegaţie a Bisericii din Egipt nu a folosit patul deloc; dormea pe rogojină, iar de la ora 5.00 dimineaţa până la 7.30 membrii delegaţiei făceau rugăciunea pe rogojină, lângă pat. Această vieţuire monahală face parte din programul de rugăciune al primelor mănăstiri ortodoxe din Egipt. Deci, dacă nu-i putem imita, cel puţin să-i preţuim şi să-i admirăm. Dacă avem un dram de smerenie, atunci putem vedea mai întâi lumina din celălalt şi, astfel, putem să închegăm relaţii de prietenie cu ceilalţi, chiar dacă sunt de alte confesiuni. Bineînţeles, aceasta cu condiţia ca noi să ne păstrăm identitatea noastră.

Titi Dincă: Revin la cuvintele rostite de Prea Fericirea Voastră în predica din cadrul ceremoniei de întronizare, când aţi spus că prima grijă constă în „păstrarea, preţuirea şi cultivarea moştenirii spirituale luminoase pe care a lăsat-o fericitul întru pomenire Părintele nostru Patriarh Teoctist”. Una din aceste moşteniri este şi dezideratul de ridicare a unei catedrale a demnităţii noastre româneşti. Rămâne un deziderat pentru Biserică?

PF Daniel: Eu cred că am trecut de la faza de deziderat la cea de necesitate urgentă. Azi văzut astăzi ce penibil ne-am simţit că în Catedrală au fost numai invitaţii, nu a fost şi poporul, credincioşii noştri stând afară. Catedrala patriarhală este foarte mică şi nu mai corespunde nevoilor actuale ale credincioşilor. Ea a fost biserica unei mănăstiri din secolul al XVII-lea. Deci, nu este vorba de o ambiţie, sau de o necesitate pastorală sau misionară, ci este în joc demnitatea unei capitale europene. Când s-a construit Atheneul Român se spunea: „Daţi un leu pentru Ateneu!”. Acum, am putea spune că avem nevoie de o catedrală pentru capitală. Este penibil faptul că acest oraş mare, în plină extindere, nu are o catedrală.

Titi Dincă: Am încercat ca prin vocea Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române să definim planul programatic al Bisericii. Care este cel mai urgent proiect pe care îl aveţi în vedere?

PF Daniel: Continuarea celor începute. Împreună cu Sfântul Sinod vom găsi etape noi de lucrare misionară, dar considerăm că am început o lucrare pastorală în atâtea direcţii, încât, însăşi continuarea lor necesită un efort nu numai de energie, dar şi de susţinere materială şi financiară. Priorităţile sunt multiple, dar, în primul rând, trebuie să ne gândim la viaţa spirituală. Dacă dezvoltăm o operă socială fără un suport duhovnicesc, riscăm să ne secularizăm, deşi intenţia operei sociale este una pozitivă. Aşadar, nu trebuie să despărţim Liturghia de filantropie şi filantropia de Liturghie, sau opera socială de viaţa duhovnicească. Doar aşa vom merge pe o linie sigură pentru că este verificată de Sfânta Tradiţie a Sfinţilor Părinţi care, până astăzi, ne-au arătat că, dacă gândim cele spirituale şi cele materiale împreună, binecuvântăm pe Dumnezeu şi la nivelul spiritului şi la nivelul materiei.

Titi Dincă: Am ajuns la finalul emisiunii şi doresc să vă mărturisesc că am fost deosebit de onorat de prezenţa Prea Fericirii Voastre. Mulţumesc pentru că aţi acordat exclusivitate posturilor publice de televiziune şi de radio.

PF Daniel: Noi vă mulţumim şi vă suntem recunoscători pentru că, în cadrul emisiunilor dumneavoastră, aţi făcut cunoscută moştenirea pe care o avem de la Patriarhii de vrednică pomenire Miron, Nicodim, Iustinian, Iustin şi Prea Fericitul Teoctist, care au îmbogăţit tezaurul Bisericii Orotdoxe Române prin activitatea şi lucrarea lor. Noi mulţumim postului de televiziune naţională pentru că este o televiziune care face misiune.

 
Structura BOR  |  Patriarhul  |  Administraţia Patriarhală  |  Opera social-filantropică  |  Opera cultural-misionară  |  Relaţii externe  |  Documente  |  Publicaţii  |  Mănăstiri şi biserici  |  Calendar
Copyright 2008 Biserica Ortodoxă Română. Toate drepturile rezervate.
Site realizat de dreamaker
Cu sprijinul Hard Discount